„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Înţelepciune biblică: „Să fie lumină!“
"Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină." (Fac. 1, 3)
Acest verset reprezintă începutul activităţii creatoare propriu-zise. Primul act al creaţiei se face prin rostire, în Cuvânt, adică în Hristos. Al treilea verset al Bibliei ne introduce în caracterul personal al lui Dumnezeu, fapt care va fi întârit ulterior prin dialogul nemijlocit dintre om şi Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu nu este o putere impersonală, aşa cum era imaginat în toate religiile timpului, ci una personală care rosteşte şi rostuieşte. "Să fie lumină!" Această adresare imperativă trimite cu gândul la accentuarea deosebirii dintre lumina fizică (noapte diferită de zi), dar şi lumina spirituală (rău diferit de bine). Nu e întâmplător că lumina apare în prima zi, căci acestei lumini îi sunt asociate evenimente importante în Sfânta Scriptură: stâlpul de foc care îi va călăuzi pe evrei la ieşirea din robia egipteană, lumina taborică din clipa Schimbării la Faţă a Mântuitorului etc. Lumina este asociată oricărei descoperiri a lui Dumnezeu. Potrivit Sfântului Grigorie Palama, omul se împărtăşeşte de lumina lui Dumnezeu, fără însă a o înţelege. Este ca şi lumina soarelui, fără însă a putea pătrunde în interiorul acestuia. "Şi a fost lumină." Această scurtă propoziţie întăreşte faptul că adresarea lui Dumnezeu nu este doar un cuvânt, ea are rezultate, urmări concrete. Este o accentuare a deosebirii dintre modul de a crea al omului, doar cu mâinile, şi a lui Dumnezeu, prin cuvânt.