Ioan 16, 2-13

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Și acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. Iar acestea vi le-am spus ca să vă aduceți aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Și acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu; căci, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Și El, venind, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu și nu Mă veți mai vedea; și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul.”

Să ne umplem de Duhul!

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 325-326

„Cei ce s-au învrednicit să fie fii ai lui Dumnezeu și să aibă pe Hristos strălucind întru ei sunt conduși în diferite chipuri de Duhul și sunt mângâiați de har în adâncul inimii lor. Nici una din plăcerile cunoscute în lume nu poate fi comparată cu (cea provocată de) petrecerea harului în suflet. Această petrecere este asemenea unui prânz împărătesc, la care oamenii se bucură și se veselesc, o veselie de negrăit. Este asemenea bucuriei duhovnicești, trăită de mire și mireasă. (În această stare oamenii) sunt ca niște îngeri fără trup; trupul lor fiind atât de ușor (atât de înduhovnicit), ei socotesc că nici n-au trup.

Uneori, (astfel de oameni) se desfată și sunt ca și îmbătați de băutura minunată, de băutura cea de nedescris a tainelor Duhului; alteori, rugându-se pentru mântuirea oamenilor, îi copleșesc plânsul și tânguirea. Pentru că fiind cuprinși de iubire față de toți oamenii - pentru întreg nea­mul lui Adam - sunt cuprinși (în mod firesc) și de întristare. Uneori, această iubire este atât de mare, încât, dacă ar fi posibil, ar aduna pe toți oamenii la sânul lor, fără să mai facă deosebirea între cei buni și cei răi. Uneori, atât de mult se disprețuiesc, încât socotesc că nimeni nu urmează după ei și că ei sunt cei mai de pe urmă dintre toți (oamenii). Uneori sunt copleșiți de bucuria cea de nedescris a Duhului; alteori, întocmai cum unul dintre cei puternici, luând panoplia împărătească, iese la luptă și pune în derută pe dușmani, încingându-se cu armele Duhului năvălesc asupra dușma­nilor celor nevăzuți și îi calcă în picioare. Uneori, înconjurați de calm, liniște și pace, trăiesc o plăcere minunată; alteori, se împăr­tă­șesc de înțelepciunea, de priceperea și de cunoașterea cea mai presus de fire a Duhului. (În sfârșit), alteori sunt asemenea tuturor oamenilor. (Reținem, însă), că toate aceste (stări) pe care nici o limbă nu le poate spune sunt mijlocite de harul lui Hristos.”