Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (CMLIV): Conciliul II Vatican (1962-1965) (VI)

Istoria creştinismului (CMLIV): Conciliul II Vatican (1962-1965) (VI)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 24 Aprilie 2008

La 14 septembrie 1964, papa Paul al VI-lea (1963-1978) a deschis sesiunea a treia a conciliului. După discutarea capitolului Despre Fecioara Maria s-a votat textul care excludea denumirea „Maica Bisericii“, fiind numită doar „mijlocitoare“. Cu toate acestea, la 21 noiembrie, papa a proclamat-o pe Sfânta Fecioară Maria „Maică a Bisericii“, desolidarizându-se astfel de părerea conciliului. Tot în această, sesiune s-a finalizat şi aprobat capitolul al treilea al schemei „Despre Biserică“, ce făcea referire la colegialitatea episcopală şi primatul papal. Pentru a rămâne în limitele dorite de papă, conciliul a definit colegialitatea episcopală. Un colaborator al papei, referindu-se la documentul ce urma să fie aprobat, afirma: „Textul precizează puterile colegialităţii episcopale, fără a micşora câtuşi de puţin primatul papal. Autoritatea deplină, supremă şi universală a papei este întărită şi subliniată prin afirmaţia conform căreia colegiul episcopilor care urmează colegialităţii apostolice este subiect de putere supremă şi deplină a Bisericii numai în unire cu capul său, pontiful roman, şi niciodată fără el... Trebuie făcută distincţie între puterea dată imediat de consacrarea episcopală şi exerciţiul ei, care este condiţionat de suprema autoritate a papei“. Când s-au votat articolele despre colegialitatea episcopilor, conciliul a precizat: „Prin consacrarea episcopală se conferă plenitudinea hirotoniei datorită căreia episcopatul este numit supremul sacerdoţiu. Hirotonia conferă, împreună cu oficiul de a sfinţi, şi pe cel de a învăţa şi de a conduce. Acest oficiu totuşi nu poate fi exercitat decât în comuniune cu papa şi cu ceilalţi episcopi. Precum Petru şi ceilalţi Apostoli constituiau un colegiu apostolic, prin aceeaşi raţiune, pontiful roman, succesorul lui Petru, şi episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniţi între ei. Conform tradiţiei, episcopii comunicau între ei şi cu pontiful roman, aflându-se în legătura unităţii, păcii şi iubirii. Aceasta, în virtutea consacrării sacramentale şi a comuniunii cu papa şi cu ceilalţi episcopi“.