Istoria creştinismului (CMLX): Conciliul II Vatican (1962-1965) (XII)

La 14 septembrie 1964 papa Paul al VI-lea (1963-1978) a deschis sesiunea a treia a conciliului, în care a fost dezbătută şi schema „Despre îndatoririle pastorale ale episcopilor“. La 21 noiembrie 1964, papa Paul al VI-lea (1963-1978) a emis „Decretul despre Bisericile Orientale Catolice“, în care se arată că Bisericile particulare, numite şi rituri, „sunt supuse în egală măsură cârmuirii pastorale a pontifului roman care, prin hotărârea divină, este urmaşul Sfântului Petru în primatul asupra Bisericii universale...“. Despre patriarhul oriental, conciliul preciza că este „un episcop care are jurisdicţie asupra tuturor episcopilor şi mitropoliţilor, asupra clerului şi poporului din propriul teritoriu sau rit, rămânând neatins primatul pontifului roman (...). Patriarhii cu sinoadele lor constituie instanţa superioară pentru toate problemele patriarhatului, inclusiv dreptul de a numi episcopi de ritul lor, în limitele teritoriului patriarhal, rămânând intact dreptul inalienabil al pontifului roman de a interveni în fiecare caz“. Conciliul oprea comuniunea cu Bisericile răsăritene neunite, însă se preciza că „orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica Catolică, dacă cer din proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor; mai mult, şi catolicilor le este îngăduit să ceară aceste sacramente de la preoţii necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există o necesitate sau un real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este, fizic sau moral, imposibil“. Deşi nemulţumiţi de multe dintre formulări, orientalii, care cereau ca papa să fie considerat egal cu ceilalţi episcopi, iar patriarhii orientali uniţi să nu fie trataţi ca subalterni ai Curiei, au acceptat textul decretului fără modificări, de teamă să nu piardă cumva şi drepturile prevăzute de acesta.