„În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, El le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut.
Istoria creştinismului (CMLXIV): Conciliul II Vatican (1962-1965) (XVI)
La 14 septembrie 1965, s-a deschis sesiunea a patra a Conciliului II Vatican, în cadrul căreia s-a discutat şi s-au aprobat documentele „Apostolatul laicilor“ şi „Ministeriul şi viaţa sacerdotală“, în care unii sinodali intenţionau să abordeze problema celibatului. Papa, aflând despre intenţia lor, a declarat, la 11 octombrie 1965: „Nu este oportună o dezbatere publică asupra acestei teme, care cere multă prudenţă şi este de o aşa de mare importanţă. Este intenţia Noastră, nu numai să conservăm cu toate puterile Noastre această lege antică, sacră şi providenţială, ci chiar să întărim respectarea ei, chemând pe preoţii Bisericii Latine la conştiinţa cauzelor şi raţiunilor care astăzi, în mod special, fac ca această lege, graţie căreia preoţii pot consacra toată iubirea lor numai lui Hristos şi se pot dedica total şi generos slujirii Bisericii şi oamenilor, să fie considerată foarte actuală“. Conciliarii s-au conformat voinţei papei, după cum reiese din răspunsul cardinalului Tisserant: „Am comunicat conciliului gândul şi voinţa Ta despre celibatul preoţesc. Părinţii au primit-o cu aplauze repetate. Din partea noastră, Părinte Sfinte, suntem gata totdeauna să ascultăm voinţa Ta şi să ne supunem poruncilor Tale“. La 7 decembrie 1965, în cadrul unei sesiuni festive, în care papa a promulgat documentele conciliului, s-a anunţat schimbarea numelui Congregaţiei Sfântului Oficiu în „Congregaţia pentru doctrina credinţei“, care urmărea studierea şi condamnarea tuturor învăţăturilor şi opiniilor noi contrare credinţei catolice. În cadrul aceleiaşi sesiuni, în Catedrala „Sfântul Petru“ din Roma, şi a unei ceremonii religioase oficiate în Catedrala „Sfântul Gheorghe“ din Fanar (Istanbul), a fost citită concomitent „Declaraţia comună“ semnată de papa Paul al VI-lea (1963-1978) şi de patriarhul ecumenic Athenagoras I (1949-1972), prin care se arăta că cele două Biserici, prin întâistătătorii lor, în urma dialogului, au hotărât ridicarea anatemelor rostite reciproc la 16/24 iulie 1054.