Istoria creştinismului (CMLXX): Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) (I)

Primul patriarh al României s-a născut la 18 iulie 1868, într-o familie de ţărani din Topliţa. Părinţii săi, George şi Domniţa Cristea, au avut opt copii, cinci fete şi trei băieţi, dintre aceştia supravieţuind numai viitorul patriarh. După cum reiese din inscripţia funerară de la Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie“ din Topliţa, George şi Domniţa au trăit împreună 65 de ani, atingând astfel vârste patriarhale. Patriarhul Miron Cristea se mândrea cu originile sale, considerând ţăranul român ca fiind „cel care a asigurat, prin vremuri, perpetuarea neamului nostru şi a spiritualităţii sale, creatorul şi păstrătorul unor comori nepreţuite, care ne individualizează ca popor nobil european, cu adânci rădăcini înfipte în pământul strămoşilor noştri daci şi romani“. Întrucât s-a născut în preajma sărbătorii închinate Sfântului Prooroc Ilie, la botez a primit numele Elie, naşul urându-i „să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă!“. A început şcoala în localitatea natală, unde a dovedit „mare dragoste pentru învăţătură, ajutat fiind şi de o inteligenţă nativă sclipitoare“. Din clasa a III-a, părinţii au hotărât să-l dea la şcoala săsească din Bistriţa, deoarece tatăl său era convins că „dacă cu ungureasca nu poţi ieşi din Ungaria, cu nemţeasca te duci în lumea întreagă“. Departe de casă, la aproximativ 150 km, Elie Cristea a studiat până în 1883, obţinând calificativul „clasa I cu eminenţă“. În clasa a