Istoria creştinismului (MCCCLII): Înfiinţarea şcolilor teologice din Ţara Românească (IV)

În anul 1837 s-au deschis cursurile Seminarului din Râm-nicu Vâlcea, după ce a fost terminată construcţia unei clădiri destinate pregătirii viitorilor slujitori ai altarelor, în imediata apropiere a reşedinţei episcopale de la Râmnic. Printr-o scrisoare, datată 16 iulie 1837, episcopul Neofit al Râmnicului Noul Severin numea ca inspector şi profesor la Seminarul vâlcean pe protopopul braşovean Radu Tempea (cca. 1796-1850, al şaselea slujitor al Bisericii din tată în fiu, cu acest nume, care a activat la Râmnic până în 1845, când s-a retras la Schitul Flămânda - Argeş şi care a tipărit unele lucrări şi a întocmit câteva manuale didactice, rămase în manuscris), preotul Vasile Teodorescu († 1842), tot un transilvănean, şi „maestrul de muzichie Hristea Grigoriu“. În 1845 postul lui Tempea a fost ocupat, pentru trei ani, de Gavriil Munteanu, venit de la Buzău. Deschiderea oficială a cursurilor s-a făcut la 8 noiembrie 1837 cu 30 de elevi interni (toţi fii de preot), eveniment la care au luat parte autorităţile bisericeşti şi laice ale Râmnicului. Timp de aproximativ 10 ani, între 1837-1847, cursurile seminariale au avut o durată de numai doi ani, iar din 1847 activitatea didactică a ciclului şcolar a ajuns la patru ani. Se studiau materii atât din domeniul teologic, cât şi laic: dogmatica, morala, istoria bisericească universală, muzica bisericească, rânduiala slujbelor bisericeşti, citirea, scrierea, gramatica, geografia şi aritmetica. Seminarul şi-a desfăşurat activitatea până la 7 aprilie 1847, când în Râmnic a avut loc un puternic incendiu care a distrus o bună parte din oraş, arzând şi Centrul Episcopal şi Seminarul. De la aceasta dată Seminarul a început un lung şir de peregrinări, mutându-se pentru o perioadă în Metohul de la Craiova, apoi în casele serdarului Alecu Dărzeanu până în anul 1855, când, ierarhul Calinic Cernicanul, cu aprobarea domnitorului, a reclădit vechea reşedinţă a Episcopiei şi Seminarul.