Istoria creştinismului (MCCCLXXXIX): Şcoli organizate şi patronate de Biserică în Transilvania (IX)

Şcolile confesionale româneşti de ambele rituri, atât cele ortodoxe, cât şi cele unite, au fost puse adeseori în situaţia de a fi desfiinţate sau înstrăinate de Guvernul din Budapesta. Astfel, în 1879, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii a elaborat un proiect de lege pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile pedagogice şi poporale româneşti cu obligaţia ca toţi învăţătorii acestora să înveţe limba maghiară. Prin Legea grădiniţelor de copii din 1891, s-au înfiinţat sute de grădiniţe, la oraşe şi sate, pentru copii între trei şi şase ani, obligaţi să le frecventeze, limba de conversaţie fiind maghiara. Cu toate acestea, studiul limbii maghiare n-a înregistrat succese prea mari în şcolile româneşti, în primul rând fiindcă modeştii lor slujitori: învăţători confesionali şi preoţi parohi (care erau directorii lor) au ştiut să stea de veghe în ceasurile lor de cumpănă prin care au trecut şcolile. Dificultăţile cu care s-a confruntat Biserica pentru susţinerea şcolilor ei au crescut pe măsură ce devenea mai pronunţată politica de maghiarizare. O grea lovitură au primit în anul 1907, când, din nou, confesiunile erau obligate prin lege să asigure învăţătorilor lor aceeaşi salarizare ca în învăţământul de stat, la care se adăugau cheltuieli pentru construirea şi repararea clădirilor şcolare, iluminatul, încălzitul, materialul didactic etc. În anul 1907, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, Apponyi Albert, a prezentat două proiecte de lege, conform cărora salariul minim al unui învăţător era de 1.000 de coroane pe an, la care se adăuga un spor din cinci în cinci ani de activitate (gradaţii). Legea venea cu precizarea că, dacă statul contribuie la completarea salariului unui învăţător confesional, el nu mai putea fi numit decât cu aprobarea Ministerului, care îşi rezerva dreptul de a lua măsuri împotriva învăţătorilor care nu obţineau rezultate satisfăcătoare în predarea limbii maghiare.