„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Istoria creştinismului (MCCXCI): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XIV)
După trecerea la cele veşnice, la 4 august 1844, a arhiepiscopului Dimitrie Sulima, al treilea cârmuitor al Bisericii basarabene a fost arhiepiscopul Irinarh Popov (1844-1858), originar din Eparhia Kursk, magistru în teologie de la Academia din Petersburg, fost episcop de Riga. Pentru Basarabia, a fost considerat reprezentantul tipic al regimului de centralism şi de birocratism din viaţa bisericească din Rusia. El a desăvârşit organizarea Bisericii din Basarabia după sistemul rusesc. Se pare că, încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii români au început să poarte reverende cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în seminar. În a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti. În timpul arhipăstoriei sale s-a construit foarte mult. La sfârşitul păstoriei lui, în 1858, în eparhie erau 565 de biserici de mir, dintre care 314 din piatră şi 551 din lemn, la care se mai adăugau 36 de paraclise şi 34 de biserici în 21 de mănăstiri. În timpul lui au fost retrocedate Moldovei 94 de biserici, care au fost cuprinse în noua Eparhie românească a Dunării de Jos, cu scaunul episcopal la Ismail. În anul 1858 a apărut ziarul oficial al Bisericii basarabene „Vestitorul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului“, cu text paralel, român şi rus. S-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea mijloacelor de existenţă a clerului, dar şi pentru ridicarea nivelului său cultural. În perioada 1853-1857 a zidit două clădiri pe seama seminarului, cu mijloace proprii şi cu ajutoare din partea unor mănăstiri, în care au fost instalaţi aproximativ 175 de elevi bursieri (interni).