Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MCCXIX): Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (VIII)

Istoria creştinismului (MCCXIX): Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (VIII)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 16 Martie 2009

În Biserica Ortodoxă Română, în secolul XX s-a distins prin nevoinţele sale duhovniceşti Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960). Prima ascultare a acestui cuvios în obştea „Sfântul Sava“ din pustiul Iordanului a fost cea de paraclisier. Avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940, sihastrul Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea „Sfântul Sava“ şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea patriarhului României, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Aşezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.