Istoria creştinismului (MXXXI): Cultura teologică anglicană (I)

În general, cultura teologică anglicană nu are un caracter aşa de speculativ, precum cea luterană, în special cea germană, fiind mult mai îngăduitoare şi liberală. În acest sens, spre exemplu, episcopul anglican sud-african de Natal, Calenso, susţinea, în 1863, că iadul nu-i veşnic, preluând ideea de apocatastază (restabilire) a lui Origen († 254) şi că Pentateuhul şi cartea Iisus Navi nu sunt autentice. În teologia anglicană se remarcă mai multă moderaţie decât în raţionalismul protestant şi mai multă pietate. Un accent deosebit se pune pe lectura Bibliei, pe studiile biblice şi pe studiile patristice, mai ales ca urmare a influenţei „Mişcării de la Oxford“, din 1833. În scopul răspândirii Bibliei, nu numai în engleză, ci în toate limbile lumii, a fost înfiinţată, în anul 1804, „Societatea Biblică Britanică pentru răspândirea Bibliei în ţară şi străinătate“, cu sediul la Londra. În acelaşi scop au fost înfiinţate o Societate la Berlin, în 1814, alta la New York, în 1817, iar mai târziu, altele, la Basel, în Elveţia, şi la Stuttgart, în Germania, dar şi în alte ţări. Astăzi, Societatea Biblică Britanică a ajuns să tipărească, anual, aproape 12 milioane de Biblii, integrale sau parţiale, în peste 1.000 de limbi şi dialecte din lume. Tot în domeniul biblic, în Biserica anglicană şi în grupările înrudite cu ea, au apărut ediţiile critice ale Noului Testament, în text grec, de Brooke Foss. Westscott († 1901), iar mai târziu, de E. Nestle, profesor la Cambridge, şi multe alte studii de gramatică şi lexicografie, precum şi „Concordanţa la Septuaginta“ şi „Comentariul la Apocalipsă“, scris în 1920, de scoţianul Rob. Hy. Charles († 1931). Din punct de vedere patristic, cel mai mare patrolog a fost profesorul, apoi episcopul I.B. Lighfoot († 1889), editor al operelor Părinţilor Apostolici ş.a. Cel mai mare predicator la anglicani a fost F.W. Robertson (1816-1853), iar dintre istorici, Ch. Kingsley († 1875).