„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Istoria creştinismului (MXXXIV): Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei (1939-1947) (II)
După ce, la 12 noiembrie 1936, a fost hirotonit arhiereu-vicar patriarhal, de către patriarhul Miron Cristea, primind titlul „Târgovişteanul“, şi a fost desemnat să conducă secţia culturală a Consiliului arhiepiscopal, între anii 1938-1939, Irineu Mihălcescu a fost episcop-locotenent al Râmnicului Noul Severin, apoi arhiepiscop-locotenent al Craiovei şi locotenent de mitropolit al Olteniei. La 29 noiembrie 1939 a fost ales mitropolit al Moldovei şi fost instalat în scaunul mitropolitan pe 17 decembrie, în acelaşi an. A păstorit până în 1947, când şi-a dat demisia, retrăgându-se la Mănăstirea Agapia, unde a trecut la cele veşnice la 3 aprilie 1948. Contextul în care mitropolitul Irineu Mihălcescu a slujit Biserica era unul al influenţelor din teologia germană. În cuvântul omagial pe care l-a ţinut în faţa profesorilor Facultăţii de Teologie de la Bucureşti, cu prilejul ieşirii sale la pensie din cariera didactică a profesorului Ioan Mihălcescu, Nichifor Crainic a scos în evidenţă calităţile de mare profesor teolog ale mitropolitului Moldovei, între care şi originalitatea. El defineşte această perioadă ca fiind „veacul marilor crize ale spiritului european şi, o dată cu el, ale teologiei noastre ortodoxe“. El subliniază că această epocă „ne-a dezorientat“, tradiţiile noastre fiind rupte, deoarece modul de a fi ortodox „avea un sentiment de izolare“, în timp ce „atenţia lumii noastre culturale era, în general, orientată spre Occidentul aureolat cu prestigiul ştiinţei“. În acest context, deloc îmbietor pentru teologul ortodox, „teologia românească însăşi îşi caută izvoarele în această nouă direcţie“. Mai mult, ca urmare a acestei orientări generale, cea mai bună facultate de teologie a cărei faimă era în creştere, cea de la Cernăuţi „îşi sorbea resursele nu din Răsăritul ortodox, ci din sfera culturii germane“. Ca urmare a acestei influenţe copleşitoare din partea teologiei apusene, Crainic constata, cu amărăciune, că „ştiinţa teologică, profesată în învăţământul superior al epocii de care vorbim, nu e altceva decât împrumut din cultura germană, rectificat mai mult sau mai puţin în duhul doctrinei ortodoxe“.