„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Istoria creştinismului (MXXXVIII): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (II)
Revoluţia declanşată de greci la 21 martie 1821, care a antrenat apoi atât popoarele crestine din Balcani, cât şi diplomaţia statelor europene, a cauzat o reacţie dură din partea turcilor, care au executat peste 30.000 de greci, printre ei numărându-se un număr impresionant de episcopi şi preoţi. Chiar şi patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea (1797-1798; 1806-1808; 1818-1821), împreună cu alţi doisprezece mitropoliţi, a fost spânzurat la poarta bisericii Patriarhiei din Constantinopol, în ziua de Paşti, 10 aprilie 1821. Chiar dacă la 13 ianuarie 1821 s-a proclamat, la Epidaur, în nord-estul Peloponezului, independenţa poporului grec şi s-a adoptat o constituţie democratică, răscoalele au fost înăbuşite în sânge de către turci. În Insula Chios, în aprilie 1822, turcii au declanşat un adevărat măcel împotriva răsculaţilor greci, peste 23.000 fiind ucişi, iar numeroase tinere au fost duse în robie sau haremuri. Solidaritatea creştină s-a manifestat în această perioadă prin faptul că flotele engleză, franceză şi rusească au învins flota turcească la Navarin, în anul 1827. Prin Pacea de la Adrianopol, încheiată la 14 septembrie 1829, urmată de Conferinţa de Pace de la Londra din februarie 1830, s-a recunoscut independenţa Greciei. Serbia, care îşi dobândise autonomia în urma Tratatului de Pace de la Bucureşti, din 28 mai 1812, şi-a dobândit independenţa prin edictul sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839), la 29 august 1830. De asemenea, s-a recunoscut autonomia administrativă a Principatelor Române. Sub presiunea Puterilor europene, sultanul Abdul-Megid (1839-1861) a iniţiat unele reforme interne care s-au reflectat pozitiv asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman. Decretul din 3 noiembrie 1839, care le garanta creştinilor egalitatea civilă, siguranţa vieţii şi averii şi respectarea libertăţii religioase, a inaugurat o perioadă a reformelor care a dat statului turc o configuraţie europeană, salvându-l de la pieire.