Luca 13, 1–9

„În vremea aceea au venit unii la Iisus, vestindu-L despre galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți galileenii, fiindcă au suferit acestea? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel. Sau cei optsprezece, peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiți oare că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel. Și le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a zis către lucrătorul viei: Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Dar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l și anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur și voi pune gunoi. Poate va face rod în anul care vine; iar de nu, îl vei tăia.”

Pocăința îndepărtează frica de moarte

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 319

„Să ne aducem aminte de păcatele noastre, dar să nu deznădăjduim de mântuire. Pentru că și acesta este un vicleșug al celui viclean; acesta ne amintește de păcatele noastre (nu pentru a ne pocăi, ci) pentru a ne duce la deznădejde. Noi, însă, zicem că dacă Domnul, venind (în lume), a fost doctorul orbilor, al surzilor și al paraliticilor, că dacă pe morți care de mult putreziseră i-a înviat, cu atât mai mult va vindeca orbirea minții, slăbiciunea sufletului și surzenia inimii (noastre). Pentru că nimeni altul n-a creat sufletul, afară de Cel ce a creat trupul. Și dacă El a arătat atâta bunăvoință față de lucrurile cele pieritoare și stricăcioase, cu cât mai mult va arăta bunăvoință față de sufletul cel nemuritor, care bolește de boala răutății și care i se roagă (neîncetat)?”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 497-498

„Înfricoșător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ți singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: Dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am mai fi judecați (I Corinteni 11, 31); Dacă faci asta și mergi înainte pe acest drum, vei dobândi și cununa.
Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba.

Plângi, suspină cu amar, smerește-te, chinuiește-te, adu-ți aminte de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci știi că prin aceasta mai cu seamă se pedepsește sufletul. Dacă ți-ai adus aminte de păcatele tale, atunci știi câtă durere se naște de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăințe ca răsplată îndreptățirea, spunând: Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Nu-i puțin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale.”