Luca 24, 36–53

„În vremea aceea, după ce a înviat din morți, Iisus a stat în mijlocul ucenicilor Săi și le-a zis: Pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd un duh. Și Iisus le-a zis: De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am. Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale. Deci, încă necrezând ei de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și, luând, a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci și în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Și le-a spus: Așa este scris, și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi, și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteți martorii acestora. Și, iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; însă voi să ședeți în cetatea Ierusalimului până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus. Și i-a dus afară până spre Betania și, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și, pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Și erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.”

Înălțarea Domnului, prilej de bucurie

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Noua, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 579

După ce-a spus după trebuință (ucenicilor) că nu se cuvine să se tulbure și le-a poruncit să creadă și în Tatăl și în Sine, le spune pe față, mângâindu-i ca pe niște descurajați, că nu vor rămâne în afară de sfânta Lui încăpere, ci se vor sălășlui în locașurile de sus, vor viețui veșnic în Biserica celor întâi născuți și vor fi în bunătățile fără sfârșit. Le spune deci că vor fi multe locașuri în casa Tatălui, învățându-i că cerul e foarte încăpător și că zidirea creată de El n-are nevoie deloc de nici un adaos ca să poată primi pe cei ce-L iubesc pe El.

E de cugetat că voiește să indice și deosebirea de cinste, atunci când vorbește de multe locașuri, întrucât tot cel ce vrea să viețuiască în virtute primește un loc potrivit și slava potrivită faptelor lui. (...) Căci cerul le era cu totul inaccesibil oamenilor și înainte nu pășise nici un trup în acel loc atotcurat al îngerilor. Urcușul spre el ni l-a înnoit cel dintâi Hristos. El ne-a dat un mod al urcușului spre cer cu trupul, oferindu-Se pe Sine, ca o pârgă a celor adormiți și aflați în țărâna pământului, lui Dumnezeu-Tatăl și arătându-Se ca primul Om celor din ceruri.”