Marcu 10, 46-52

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXVI, 1-2, Cap. XXVII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 468-469

„Cine este în stare să arate pe deplin, cu oricâtă experiență ar fi înzestrat, deosebirile şi înseşi cauzele şi originile imboldurilor prin care mintea aprinsă şi înflăcărată este îndemnată la rugăciuni curate şi foarte fierbinți? Dintre ele vom arăta, cu titlu de exemplu, câteva, pe cât voi putea să mi le amintesc acum, iluminat de Domnul. Uneori, cântând psalmi, câte un verset din ele îmi este izvor de rugăciune arzătoare. Alteori, cântarea fraților prin modulațiile ei îndeamnă sufletele ascultătorilor la rugăciune încordată. Ştim că şi prestanța, şi gravitatea cântărețului de psalmi contribuie foarte mult la încălzirea sufletească a celor prezenți. De asemenea, îndemnurile unui bărbat desăvârşit, sau convorbirile duhovniceşti, înalță adesea sufletele din starea de apăsare către rugăciuni foarte rodnice. Ştim că şi la moartea oricărui frate, sau a altei persoane scumpe, suntem zguduiți, iar amintirea stării călduțe, ca şi a nepăsării noastre, ne produce uneori o căldură mântuitoare a spiritului. În acest chip nu se îndoieşte nimeni că există nenumărate prilejuri care prin harul lui Dumnezeu pot să ne trezească mințile din somnolență şi să le scoată din starea călduță. Nu este uşor de cercetat cum sau în ce chip ies aceste sentimente din încăperile tainice ale sufletului. Adesea, o bucurie de nespus, sau o înălțare duhovnicească, dă la iveală roada unor sentimente foarte sănătoase, care se manifestă prin strigăte de mare bucurie, tresăltarea de mulțumire pătrunzând şi în chilia vecinului. Uneori însă, mintea se ascunde atât de bine în tainițele unei tăceri adânci, încât tot sunetul vocii este oprit de o iluminație venită pe neaşteptate, iar spiritul înmărmurit fie că poate să cuprindă înăuntru toate simțirile, fie că le lasă libere şi-şi arată dorințele prin gemete care nu se pot exprima în cuvinte. Iar câteodată se umple de atâta durere, încât n-o poate sfârşi decât odată cu uscarea lacrimilor.”