Marcu 10, 46-52 (Vindecarea orbului Bartimeu)

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”

Vederea duhovnicească

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LXXXI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 238-239

„(...) Aflându-se în munte, (Sfântul Antonie) de multe ori vedea cele ce se întâmplau în Egipt și le povestea Episcopului Serapion, care se afla cu el și îl vedea pe Antonie scufundat în vedenie. Odată șezând și lucrând, fu răpit într-o vedenie (într-un extaz) și gemea scufundat în ea. Apoi, după vreun ceas, s-a întors la cei de față gemând și tremurând. Și îndoindu-și genunchii, s-a rugat mult timp așa. Și ridicându-se bătrânul, plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinși și ei de cutremur și temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Și au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie. Iar aceia rugându-l iarăși, zicea lăcrimând: Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea animalelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntrul cu copitele în așa fel, că păreau niște animale care săreau în neorânduială. Ați auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: «Altarul Meu se va întina». Acestea le-a văzut bătrânul. Și după doi ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor și răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. (...) Atunci noi toți am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele ce le fac acum arienii ca niște animale. După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: Nu vă pierdeți curajul, fiilor! Căci precum s-a mâniat Domnul, așa va și vindeca. Și Biserica va primi iarăși curând podoaba ei și va lumina ca de obicei. Și veți vedea pe cei alungați aduși iarăși la locurile lor și necredința retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credință propovăduindu-se cu curaj și cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniți cu arienii. Căci aceasta nu este învățătura Apostolilor, ci a demonilor și a tatălui lor, diavolul. Și e mai degrabă neroditoare și nerațională și rodul unei cugetări strâmbe, cum neraționali sunt catârii.”

(Pr. Narcis Stupcanu)