Marcu 5, 24-34

„În vremea aceea Îl urma pe Iisus mulțime mare și Îl îmbulzea. Și era o femeie care avea curgere de sânge de doisprezece ani. Și multe îndurase de la mulți doctori, cheltuindu-și toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău. Auzind ea cele despre Iisus, a venit în mulțime și pe la spate s-a atins de haina Lui. Căci își zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca! Și îndată izvorul sângelui ei a încetat și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală. Și, îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieșită din El, întorcându-Se către mulțime, a întrebat: Cine s-a atins de hainele Mele? Și I-au zis ucenicii Lui: Vezi mulțimea îmbulzindu-Te și zici: Cine s-a atins de Mine? Și Se uita împrejur să vadă pe aceea care făcuse aceasta. Iar femeia, înfricoșându-se și tremurând, știind ce i se făcuse, a venit și a căzut înaintea Lui și I-a mărturisit tot adevărul. Iar El i-a zis: Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!”

La Dumnezeu toate sunt cu putință

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea întâi, 5d, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 60-61

„«Și cu adevărat S-a făcut om mai presus de om», unind întreolaltă în chip neștirbit modurile mai presus de fire și rațiunile cele după fire. Astfel celor ce le era cu neputință să se împreune, S-a făcut El, Căruia nimic nu-I este cu neputință, unire adevărată, nelucrând prin nici una din cele două, al căror ipostas era, în mod separat de cealaltă, ci mai degrabă adeverind prin fiecare pe cealaltă. Căci fiind amândouă cu adevărat, ca Dumnezeu mișca propria Sa omenitate, iar ca om manifesta propria Sa dumnezeire. Ca să spun așa, pătimea dumnezeiește, căci pătimea de bunăvoie, odată ce nu era simplu om, și săvârșea minuni ome­nește, căci le săvârșea prin trup, odată ce nu era Dumnezeu gol (γυ νός). Încât patimile Lui erau minunate fiind înnoite prin puterea dumnezeiască, cea după fire, a celui ce pătimea, iar minunile Lui era pătimite, fiind săvârșite prin puterea pătimitoare, cea după fire, a trupului celui ce le săvârșea. Aceasta știind-o învățătorul, zice: «În sfârșit, săvârșea cele dumne­zeiești, nu ca Dumnezeu», adică nu numai dumnezeiește, despăr­țite de trup, căci nu era numai mai presus de ființă; «nici cele ome­nești, ca om», adică nu numai trupește, despărțite de dumnezeire, căci nu era numai om; «ci întrucât era Dumnezeu îno­me­nit, ne-a arătat viețuirea printr-o lucrare nouă teandrică». Și de fapt iubitorul de oameni, făcându-Se cu adevărat om prin asumarea trupului însuflețit mintal și în baza unirii neîmpiedicate înomenindu-Și lucrarea dumnezeiască prin unitatea de viață (τη συ φυια) cu cea omenească, a împlinit iconomia cea pentru noi în mod teandric, adică lucrând deodată dumnezeiește și omenește, atât cele dum­ne­zeiești cât și cele omenești, sau, mai limpede spus, manifestând deodată o lucrare dumnezeiască și omenească.”