Marcu 8, 11-21

„În vremea aceea au venit fariseii la Iisus și se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Și Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam. Și, lăsându-i, a intrat iarăși în corabie și a trecut de cealaltă parte. Dar ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine. Și El le-a poruncit, zicând: Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod. Și vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice fiindcă n-avem pâine. Și Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că n-aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți, și nu vă aduceți aminte? Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Și când cu cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte. Și le zicea: Cum, dar, nu înțelegeți?”

Milostivirea lui Dumnezeu față de creația Sa

Sfântul Clement Romanul, Omilie, numită a doua Epistolă către Corinteni, cap. I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 111

„Ce răsplată Îi vom da Lui sau ce rod vrednic de ceea ce ne-a dat El nouă? Pentru câte lucruri sfinte nu-I suntem noi Lui datori? Ne-a dăruit lumina; ca un tată, ne-a numit fii, ne-a mântuit pe noi, care eram pierduți. Ce laudă, dar, Îi vom aduce sau ce răsplată, spre a-L răsplăti pentru cele ce-am primit? Eram orbi cu mintea, închinându-ne la pietre, la lemne, la aur, la argint și la aramă, lucruri ale oamenilor; întreaga noastră viață nu era nimic altceva decât moarte. Eram înconjurați de întuneric, vederea ne era întunecată, dar am recăpătat vederea, îndepărtând, prin voința Lui, norul acela care ne înconjura. Îndurându-se de noi ne-a miluit și ne-a mântuit când a văzut cât de mare rătăcire și pierzare era în noi, când nu mai aveam nici o nădejde de mântuire, decât numai în El. Ne-a chemat când nu eram și a voit să venim de la neființă la ființă.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 332

„Să ne silim, dar, și noi să mulțumim după putere Stăpânului pentru bunătățile date până acum, ca să fim vrednici de altele și mai mari! Să nu uităm niciodată binefacerile făcute nouă de Dumnezeu, ci să le avem necontenit în minte, ca mânați de amintirea lor să-I mulțumim pururi, chiar dacă sunt atât de multe încât mintea noastră nici nu poate socoti darurile făcute de Dumnezeu nouă. Da, cine ar putea socoti binefacerile făcute nouă până acum, pe cele pe care ni le-a făgăduit și pe cele pe care le primim în fiecare zi? Ne-a adus de la neființă la ființă, ne-a dăruit trup și suflet, ne-a creat cu grai și rațiune, ne-a dat aer ca să-l respirăm, a creat toată zidirea ca să ne slujească nouă.”