Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Micul catehism: Mânia orbeşte ochii sufletului

Micul catehism: Mânia orbeşte ochii sufletului

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 02 Septembrie 2008

Mânia este supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns.

Mânia este şi o lipsă a dragostei, căci: „Dragostea nu se aprinde de mânie“.

Sf. Casian Romanul, vorbind despre mânie, zice că: „Mocnind ea tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască“.

De aceea, Sf. Apostol Iacov îndeamnă pe credincios să fie: „Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“.

Mântuitorul ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă. Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbeşte ochii sufletului şi duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel. Comportamentul omului mânios devine dezordonat, lipsit de sens, are o purtare ciudată, pe care în mod normal ar dezaproba-o. Cei mânioşi sunt capabili de „porniri violente şi nestăpânite“ şi de „apucături rele“ şi nimeni n-ar putea „descrie chipul în care mânioşii dau drumul mâniei (...) ţipă, se sălbăticesc, se năpustesc cu tot atâta furie ca şi animalele (...); tot ce vede ajunge o armă în mâna furiei, arată Sf. Vasile cel Mare. Păstrând în suflet mânia, amintirea răului, ura, dorinţa de răzbunare, omul ajunge să se distrugă. De aceea, creştinul are responsabilitatea să se ferească de păcatul mâniei şi să lupte împotriva ei cu virtutea blândeţii, smereniei şi dragostei către aproapele. Pildă să fie Mântuitorul, Care în loc să se mânie pe cei ce-L huleau şi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac“.

Îndreptăţită este numai mânia împotriva gândurilor rele, împotriva patimilor şi a păcatelor, precum şi împotriva lenei, din care izvorăsc o serie de păcate.