Răspunsuri duhovniceşti: „Adeziunea liberă a omului la iubirea lui Dumnezeu“

Preacucernice părinte Viorel Dimian, Sfânta Scriptură ne spune că începutul virtuţilor este credinţa. Cum am putea să o definim din punct de vedere teologic?

Credinţa ar putea fi definită prin capacitatea sufletului omenesc de a înţelege adevărurile dumnezeieşti. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune foarte clar în Epistola sa către evrei: "Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute" (11, 1). Credinţa este o condiţie esenţială pentru mântuire. Marele părinte al Vechiului Testament, Avraam, este un adevărat exemplu al credinţei nestrămutate. Din dragoste de Dumnezeu şi cu credinţa că toate cele promise de El se vor împlini întocmai, patriarhul Avraam a mers până la sacrificarea propriului său fiu. Despre exemplul său, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu i-a socotit credinţa ca dreptate. După cum vedem, începutul credinţei îl face chemarea lui Dumnezeu, fără această chemare, credinţa ar deveni inexistentă.

Este credinţa un dar din partea lui Dumnezeu?

Toate cele ale omului sunt date în dar de Creatorul ceresc. Prin urmare, şi acest simţământ sfânt nu poate fi primit decât ca dar de sus. Este aşadar un dar al Duhului Sfânt, care umple şi încălzeşte inima omului credincios. Ca dar al Duhului Sfânt, credinţa se bazează şi se sprijină necondiţionat pe relaţia cu Dumnezeu, aşa cum reiese din întâmplarea cu copilul lunatec pe care ucenicii nu l-au putut vindeca fără ajutorul Mântuitorului: "Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă" (Matei 17, 20).

În vindecările Mântuitorului Hristos, credinţa era condiţia cea mai importantă. De fiecare dată, prima întrebare pe care o pune Mântuitorul celui bolnav este dacă crede din inimă că poate fi vindecat. Aşa este şi în cazul femeii cu scurgere de sânge, fiind grăitor în acest sens: "Iar Iisus, întorcându-se şi văzându-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela" (Matei 9, 22). Alături de nădejde şi de dragoste, credinţa formează un centru al vieţii noastre pământeşti, însă, cu toate acestea, fără fapte, ea rămâne moartă şi fără finalitate: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iacov 2, 20). Dacă ar fi să concluzionăm cele spuse până acum, am putea afirma: credinţa este adeziunea liberă şi conştientă a omului la iubirea lui Dumnezeu şi este sădită în fiecare încă de la creaţie. Acceptarea sau respingerea ei rămâne la latitudinea fiecăruia şi se manifestă ca o practică a libertăţii. Prin credinţă omul poate accepta mai uşor realitatea adevărurilor dumnezeieşti.