Răspunsuri duhovniceşti: „Astăzi, Templul iudaic îşi găseşte adevărata raţiune de a fi“

Părinte, de ce prăznuim în fiecare an la 2 februarie Întâmpinarea Domnului?

Praznicul Întâmpinării Domnului, numit în popor şi "Stretenia", este sărbătoarea zilei în care Preacurata Fecioară Maria, conformându-se prevederilor Legii Vechi (Lev. 12, 8), la 40 de zile de la Naşterea Domnului, s-a suit la templul din Ierusalim pentru curăţirea ei, dar şi pentru ca pruncul să fie primit aici de preot, apoi "răscumpărat" de părinţi (cu 5 sicli de argint), în amintirea harului lui Dumnezeu care păzise pe pruncii evreilor prin sângele mielului, în vremea în care îngerul Său lovea pe primii născuţi ai egiptenilor (Ies. 11 şi 13, Num. 15).

La Templu, Pruncul Iisus Hristos a fost întâmpinat de către Sfântul şi Dreptul Simeon, bătrânul despre care Tradiţia Bisericii ne învaţă că Dumnezeu nu l-a lăsat să "guste" moartea, până ce nu va vedea cu ochii săi împlinirea tuturor făgăduinţelor dumnezeieşti vechi-testamentare, pe Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Acesta l-a luat în braţe şi, mulţumind lui Dumnezeu, a rostit o frumoasă rugăciune, pe care o rostim la fiecare slujbă a Vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel."

Întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos - "Soarele dreptăţii" şi "Răsăritul cel de sus" - este o sărbătoare care umple de lumină întreaga zidire. Ea reprezintă o prelungire sacramentală a Luminii Naşterii Domnului şi o consacrare a vocaţiei de jertfă a Pruncului mântuitor, venit din ceruri, căci, la acest Praznic, prin închinarea Sa la templu, "semnele pătimirii Sale iubitoare, mai înainte le-a arătat", după cum ne descoperă Sfântul Andrei Criteanul, în canonul său, tainica legătură dintre consacrarea Pruncului Iisus la Templu şi Jertfa Sa mântuitoare.

Hristos Pruncul, prin rânduială dumnezeiască, se lasă purtat la Templu în semn de plinire a Legii. Templul evreiesc fusese construit de poporul ales pentru a-L primi pe Mesia, Izbăvitorul, Răscumpărătorul făgăduit de Dumnezeu încă de la căderea primilor oameni. Astăzi, Templul iudaic îşi găseşte adevărata raţiune de a fi, îşi împlineşte sensul (dar, cum evreii nu L-au primit pe Iisus ca pe Mesia, Templul îşi va pierde raţiunea de a fi şi va fi distrus de către romani în anii 68-73 d.H).

Îmbrăţişarea lui Dumnezeu de către umanitate

La Praznicul de astăzi Îl preamărim, iarăşi, pe Pruncul venit din ceruri, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pe Însuşi Făcătorul Legii, care se supune şi primeşte toate cele ale Legii cu desăvârşită smerenie. Mântuitorul arată că n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească, s-o umple de sens. Toate prescripţiile Legii Vechi au fost o "umbră a celor viitoare" şi "călăuză spre Hristos", adică aveau un profund caracter pedagogic, prefigurativ şi provizoriu, de a ocroti conştiinţa şi trăirea interioară a poporului ales, de a-l conduce la cunoaşterea cea adevărată a lui Mesia. Astfel, şi astăzi, Dătătorul Legii plineşte cele ale Legii spre a o înnoi dinăuntru, arătând că Legea veche, întru El, Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat "la plinirea vremii", se împlineşte, îşi consumă finalitatea.

Ascultarea şi smerenia Pruncului Hristos, care astăzi cunoaşte o nouă dimensiune, constituie icoana desăvârşită a umanităţii ascultătoare de Dumnezeu ca răspuns şi restaurare a neascultării protopărinţilor noştri. Iisus Hristos este Adam cel Nou, care se va face "ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce" (Filip. 2, 8), pentru a vindeca neamul omenesc căzut în stricăciune din pricina neascultării.

Întâmpinarea Domnului este un Praznic al bucuriei duhovniceşti, este sărbătoarea îmbrăţişării lui Dumnezeu de către umanitate. Privegherea Dreptului Simeon prin timpul întunecat al înstrăinării omului de Dumnezeu reprezintă expresia aşteptării întregii istorii după Răscumpărătorul făgăduit, iar îmbrăţişarea Pruncului Iisus de către bătrân este momentul în care această îndelungă aşteptare se împlineşte, umanitatea devenind, prin braţele Sfântului Simeon, primitoare de Dumnezeu.