„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Sfaturi practice în Biserică: Să nu ne debarasăm de Înviere!
Cu cât ne îndepărtăm cronologic de sărbătoarea Sfintelor Paşti, parcă slăbeşte în noi vibraţia spirituală a învierii personale, care ar fi trebuit să vină din conştiinţa asumării continue şi progresive a marii Învieri hristice.
De ce se întâmplă acest lucru? Frânturi de posibil răspuns ar fi: slăbiciunea morală ce ne caracterizează, o anumită comoditate ori insuficienţă în a cuprinde fiinţial supremul Eveniment, vântul total opus ce vine din acest saeculum al zilelor noastre prin definiţie bulversant şi orb în raport cu lumea spiritului, şirul nesfârşit al instabilităţilor cotidiene etc. "Revenim la normal", cum ar spune unii, inconştienţi că normalul e starea de Înviere, acea simfonie duhovnicească plenară de bucurie, iertare desăvârşită, nădejde, iubire, entuziasm, biruinţă, har. În loc de această "reintrare în normal", aş spune că începem să murim din nou, înstrăinându-ne de Înviere. În plan liturgic, perioada Penticostarului abundă în cântări şi rostiri pascale, străduindu-se parcă să reanime continuu acea simţire creştină profund transfigurată de Învierea Domnului. Îmi amintesc cu mult drag cum lumea satului de odinioară, ale cărei ecouri se pierd vertiginos chiar dacă satul continuă să existe, respiră cu naturaleţe duhul pascal, până la Înălţare şi Rusalii, nu numai prin salutul specific, ci şi prin atitudinea oamenilor, prin portul şi chiar prin vorbirea lor. Astăzi, mai ales, în centrele noastre urbane, atât de pestriţe sub toate aspectele, aliniate docil la "reţeaua" occidental-globalizantă, până şi firescul salut pascal, cu genuinele sale rădăcini evanghelice, a rămas doar marcajul lingvistic al unei categorii sociale care nu cadrează deloc cu spiritul consumerist, profund impersonal sau cu stilul business, ramificat în aproape toate aspectele vieţii contemporane. Sau, chiar dacă îl rostim, o facem acolo, la biserică, în noaptea de Înviere, şi atât. Şi, cel mult, la masa din familie, a doua zi de Paşti, când ciocnim, cu amuzament, tradiţionalele ouă roşii. E cel puţin brutală experienţa pe care o ai când, intrând într-o instituţie, saluţi candid cu "Hristos a înviat!" şi ţi se răspunde sec: "Bună ziua!". Ei bine, o incompatibilitate de acest gen se instalează în conştiinţe, aproape insesizabil, dar cu mare putere extensivă, asemenea unui trend, ca atâtea altele pe care le simţim. "Să nu amestecăm prea mult lucrurile", ar spune, din nou, unii. De acord, dar nici să le separăm până la renegare, alterându-le iremediabil. Dacă ar fi să rememorăm drumul evanghelizator al Bisericii prin şi peste veacuri, "tăria" mesajului creştin tocmai în asta a constat, în a vesti, cu bucurie sfântă, dar şi cu angajare existenţială, mântuirea lucrată de Iisus Hristos prin Cruce - Înviere şi dăruită dumnezeieşte nouă. Cred că întotdeauna, indiferent de curentul cultural al vremii sale, creştinul s-a "deosebit" cumva. Stilul său de viaţă, atitudinea lui concretă au incomodat oarecum. Altfel nu se explică "alergia", declarată sau nu, dar vizibil reactivă a unora, mai mulţi sau mai puţini. Cred şi sper, în concluzie, că acest gen de neo-apostazie contagioasă de sorginte secularistă care, în această perioadă, ne face să uităm prea repede şi prea uşor de Înviere poate fi contracarată, paşnic şi luminos, prin acea "încăpăţânare bună" de a fi creştin "viu şi lucrător", hrănit continuu din izvorul cel nesecat al Învierii Mântuitorului.