Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte se află în Catedrala Patriarhală); Sf. Mc. Nestor

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (sec. XII-XIV) „a trăit pe vremea binecredincioşilor împăraţi româno-bulgari (secolele XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov (Basarabi), aşezat pe apa Lomului”. Încă din copilărie, Sfântul s-a deprins cu lucrarea faptelor bune, fiind smerit şi rugător. El se îndeletnicea „cu păşunatul vitelor satului său”. După o vreme „s-a retras într-o peşteră pe apa Lomului în sus, unde era o mănăstire. Aici a primit schima monahală”. El s-a nevoit prin post şi rugăciune urcând pe scara desăvârşirii duhovniceşti. Cuviosul şi-a cunoscut mai înainte mutarea din lumea aceasta trecătoare. Sfântul s-a aşezat între două pietre mari ce se aflau aproape de peştera ce-i fusese loc de nevoinţă, „tocmai pe ţărmul Lomului, şi-a dat strălucitul său suflet în mâna lui Dumnezeu, iar mult-truditul lui trup multă vreme a rămas nevătămat între acele două pietre”. Revărsându-se apa Lomului, „s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfinţit al Cuviosului Dimitrie cel Nou şi moaştele au căzut în apă, rămânând vreme îndelungată acolo, ca o nepreţuită comoară duhovnicească. Apoi s-a arătat Cuviosul, în vis, unei copile, care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul şi zicându-i: «Eu te voi vindeca, dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă»! Dimineaţa, copila a spus părinţilor visul pe care l-a avut. Atunci, adunându-se preoţi şi oameni mulţi, s-au dus toţi la locul descoperit copilei în vis, unde adeseori se ivea o lumină, care se socotea de cei de rând a fi semn că acolo era o comoară. Căutând cu de-amănuntul, au aflat sfintele lui moaşte în prundiş, după cum se arătase copilei, le-au scos întregi, strălucind ca aurul, şi le-au dus în satul Basarabov”. Vestea despre aflarea cinstitelor moaşte a ajuns până în Ţara Românească, al cărei domnitor a trimis preoţi şi boieri pentru a aduce în ţara noastră moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie. Ei au luat din satul Basarabov moaştele Cuviosului şi au pornit către Ţara Românească. Când au ajuns la Ruse, au lăsat sfintele moaşte aproape de o fântână, pentru că, prin dumnezeiască minune, n-au putut să le ducă mai departe. Preoţii şi boierii s-au sfătuit şi au hotărât să înjuge două junici tinere la carul în care se aflau moaştele Sfântului şi să le lase să meargă unde vor dori, socotind că aceasta va fi voia Cuviosului. „Junicile s-au întors îndată cu moaştele Sfântului înapoi la Basarabov, oprindu-se în mijlocul satului.” Preoţii şi boierii s-au întors în Ţara Românească fără moaştele Sfântului şi „au spus domnitorului toate cele ce au văzut”. Acesta „a trimis din nou boieri cu bani şi au făcut o biserică în numele Cuviosului Dimitrie, acolo unde s-a oprit Sfântul”. Moaştele Cuviosului vor ajunge în Ţara Românească după Războiul ruso-turc dintre anii 1769 şi 1774. Un creştin dreptcredincios, Hagi Dimitrie, a cerut generalului rus Ivan Petru Saltîkov sfintele moaşte ca dar pentru Ţara Românească, care suferise mult din cauza războiului. „Generalul a dăruit sfintele moaşte Ţării Româneşti. În anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti (1760-1787), primindu-le tot poporul cu mare cinste şi evlavie, le-a aşezat în biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Munteniei” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul II, luna octombrie).