Sf. Cuv. Paisie de la Neamț; Sf. Mc. și Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv, diaconul (Începutul Postului Nașterii Domnului)

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț s-a născut la 21 decembrie 1722, în Poltava (astăzi în Ucraina, pe atunci în Imperiul Țarist), în familia preotului Ioan, fiind al 11-lea copil și primind la botez numele de Petru. Tatăl său, preotul Ioan, și mama sa, Irina, au avut 12 copii, pe care i-au crescut în credința ortodoxă. Tatăl său slujea la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” (Uspenia) din Poltava. La vârsta de patru ani, rămâne orfan de tată, iar de creșterea sa se ocupă evlavioasa lui mamă și fratele mai mare, Ioan, care continua, ca preot, activitatea pastorală a părintelui lor, trecut la Domnul, la aceeași biserică.

Mama sa a avut o influență decisivă în formarea lui, fiind cea care i-a oferit primele cărți și l-a îndrumat spre studiu, pentru a deveni preot. Începe să învețe la Poltava, iar după moartea fratelui său, Ioan, mama reușește să-l înscrie la Academia Duhovnicească din Kiev. Ajuns acolo, în anul 1735, descoperă o Academie organizată mai degrabă după principii scolastice decât duhovnicești, motiv pentru care urmează doar primul ciclu de studii. Negăsind nicio împlinire spirituală, după patru ani hotărăște să părăsească Academia și se dedică în întregime studiului patristic și vieții duhovnicești.

Urmând sfatul duhovnicului său, Pahomie, pleacă la Mănăstirea Liubețki, de unde, după o scurtă ședere, se îndreaptă spre Mănăstirea Medvedovschi. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. Fiind situată pe teritoriul polonez, mănăstirea va fi desființată, iar viețuitorii ei se vor îndrepta spre alte vetre monahale. El ajunge la Lavra Pecerska. Negăsind un îndrumător duhovnicesc care să-l ajute să sporească în viața duhovnicească, părăsește și această mănăstire.

Ceea ce nu a găsit în patria sa găsește în ținuturile Vrancei și Buzăului, de la noi, unde vine la recomandarea unui călugăr rus, Mihail. Aici ajunge la schiturile Dălhăuți și Poiana Mărului, aflate sub ascultarea Sfântului Vasile, care avea aceleași origini ca și Sfântul Paisie. În Cuviosul Vasile descoperă un adevărat părinte isihast, sub a cărui îndrumare duhovnicească viețuiește în așezămintele monahale Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul.

În aceste locuri întâlnește pustnici cu viață duhovnicească aleasă, care îl impresionează prin trăirea lor. La schiturile românești descoperă pravila bisericească săvârșită după tipicul athonit și întâlnește oameni duhovnicești care îl îndrumă pe drumul isihiei. La Schitul Cârnul se află sub ascultarea înțeleaptă a schimonahului Onufrie. Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan ne spune că, „de frică să nu fie silit la preoție”, se duce în Muntele Athos.

La 4 iulie 1746, împreună cu ieromonahul Trifon, ajunge în Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator. Căutându-și un îndrumător duhovnicesc, merge la mai mulți monahi athoniți și, negăsind pe nimeni care să corespundă așteptărilor sale spirituale, alege să viețuiască singur. Se nevoiește timp de patru ani într-o chilie retrasă. Aici cunoaște rugăciunea inimii și se hrănește duhovnicește din textele Sfinților Părinți.

În anul 1750, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului vine în Muntele Athos și îl călugărește, dându-i numele de Paisie. Datorită râvnei sale duhovnicești, începe să aibă ucenici, pe care îi povățuiește în trăirea isihastă. Pe măsură ce numărul membrilor obștii crește, sunt nevoiți să se mute la Schitul „Sfântul Constantin” al Mănăstirii Pantocrator, după cum arată părintele profesor Ion Vicovan. În anul 1758, Cuviosul Paisie este hirotonit preot. Întrucât numărul ucenicilor continuă să crească, este nevoit să se mute la Schitul „Sfântul Proroc Ilie”, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său mulți călugări români, ucraineni și ruși.

Din cauza greutăților materiale și a lipsei spațiului necesar pentru numărul tot mai mare de ucenici, hotărăște să vină în Țările Române. Lăsând la Schitul „Sfântul Ilie” un număr însemnat de monahi, pleacă din Muntele Athos, împreună cu 64 de ucenici, pe două corăbii, în anul 1763. Trec mai întâi pe la Constantinopol, iar apoi debarcă pe pământ românesc, la Galați. De aici merg la Schitul Vărzărești.

Împreună cu duhovnicii Visarion și Gheorghe, Cuviosul Paisie vine la București și cere o mănăstire de la Mitropolitul Țării Românești, însă acesta îl refuză. De aici pleacă la Iași, unde Mitropolitul Moldovei, Gavriil Callimachi, le oferă Mănăstirea Dragomirna, în care rămân până în anul 1775. După anexarea Bucovinei de către Imperiul Austriac, sunt nevoiți să părăsească acest așezământ monahal.

De la Dragomirna se mută la Mănăstirea Secu, cu aprobarea Mitropolitului Gavriil Callimachi. Aici rămâne patru ani, până când domnitorul Constantin Moruzi îi oferă Cuviosului Paisie stăreția celei mai importante lavre monahale din Moldova, Mănăstirea Neamț. Din acel moment și până la jumătatea secolului al XX-lea, mănăstirile Neamț și Secu au avut stăreție comună.

În anul 1779, odată cu venirea Cuviosului Paisie ca stareț la Mănăstirea Neamț, începe cea mai glorioasă pagină de istorie duhovnicească din cele peste șapte veacuri de existență a acestei vetre monahale. El va transforma Mănăstirea Neamț în cel mai important centru de spiritualitate filocalică și neoisihastă din lume. În doar câțiva ani, obștea îndrumată de Cuviosul Paisie va ajunge să numere peste 1.000 de ucenici, printre care se aflau români din Moldova, Muntenia și Transilvania, greci, ruși, ucraineni, bieloruși, sârbi, bulgari, precum și foști necreștini convertiți la creștinism.

Sfântul Paisie arată o grijă deosebită față de cei aflați în suferință și în nevoie, ajutându-i și ocrotindu-i. El a fost și un bun administrator al bunurilor obștii monahale pe care o conducea. După cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la Mănăstirea Neamț, Cuviosul Paisie „a făcut o școală monahală, o școală de spiritualitate folositoare întregului creștinism ortodox, întregii Ortodoxii”.

Cuviosul Paisie a trecut la Domnul în seara zilei de joi, 15 noiembrie 1794.