Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sf. Mare Mc. Chiriachi; Sf. Cuv. Toma din Maleon; Sf. Mc. Evanghel
În zilele lui Diocleţian (284-305), era un creştin Dorotei şi soţia sa Eusebia, care, neavând copii, se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, făgăduind că I-l vor încredinţa Lui pe copilul ce se va naşte. Şi a ascultat Domnul rugăciunea lor şi le-a dăruit o fată pe care au numit-o Chiriachi, pentru că se născuse duminica. Dar când Diocleţian a ridicat prigoană împotriva creştinilor, au fost prinşi părinţii sfintei, împreună cu ea. Pe bătrâni i-au dus la Melitene, în Armenia, iar pe Chiriachi au trimis-o în lanţuri la Maximian Galeriu (305-311). Acesta, cercetând-o şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie bătută până la moarte. Sfânta a primit în tăcere cumplitele lovituri de toiege. Nu se plângea, ci numai se ruga în tăcere. Pentru că nu s-a lepădat de Hristos, prigonitorul Galeriu a dat-o în seama dregătorului Ilarion al Bitiniei, dar pe când acela o judeca, un cutremur mare s-a făcut, Ilarion pierzându-şi viaţa sub dărâmături. Peste ceva timp, a venit un alt dregător care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi sfânta să fie aruncată în flăcări. Dar, începând atunci o ploaie mare, focul s-a stins, iar fecioara a rămas nevătămată. A fost apoi aruncată fiarelor sălbatice, dar acelea nu i-au făcut nimic. Văzând acestea, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Şi luând-o slujitorii au scos-o afară din cetate ca s-o omoare. Înainte să fie ucisă, sfânta a cerut voie ca să se roage. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul, văzând-o deja moartă, s-au mirat şi au crezut atunci în Hristos.
