Adevărata icoană a familiei creștine

Datorită faptului că locuiesc departe de patria-mamă, de partea vestică a Oceanului Atlantic, am privilegiul de a trăi, dacă vreți, în viitor. Zic viitor pentru că ceea ce se întâmplă în societatea de aici astăzi, prin integrarea culturală globalizantă, căreia și noi în România îi suntem părtași, vrând-nevrând, mâine se va împământeni și-n tinda noastră.  Datorită traficului rapid de informație tehnologizată, lumea devine din ce în ce mai mică, iar trendurile sociale și culturale apusene pătrund foarte rapid și la noi.  Bine ar fi dacă am lua doar ce e bun, dar mi-e teamă că nu e chiar așa.

Perioada sărbătorilor de iarnă, ca să folosesc un termen corect politic (un alt trend ce prinde rădăcini solide și la noi), este foarte ilustrativă în acest sens. În Occident, Crăciunul este întâmpinat diferit decât în România, cel puțin cea pe care mi-o amintesc din copilărie. Sigur că nu se așteaptă nimeni să audă porcii guițând la Ignat în vreun cartier suburban al Dallasului, dar, dacă la noi tot se mai aude la radio câte un colind strămoșesc sau poate chiar vreun cânt bizantin măiestru interpretat, care ne aduce aminte de Întruparea Domnului, pe aici totul tinde spre o sterilizare a mesajului creștin public care, pierzându-și puterea spiritual formatoare, ne livrează un mesaj generic și practic fără conținut. Deși există multe posturi de radio la care cântecele cu tematică sezonieră curg în valuri non-stop, tot ce auzi e legat de zăpadă, pace, voie bună, cadouri, mai puțin de Nașterea lui Hristos. Puținele colinde care se mai referă la Nașterea Mântuitorului au și ele un conținut destul de vag, teologic vorbind. Pe străzi, casele sunt și ele împodobite cu lumini feerice, dar decorațiile ne amintesc mai mult de supraponderalul Santa Klaus, a cărui figură jovială este omniprezentă, de parcă aștep­tăm întruparea cadourilor sub brad, iar nu a Mântuitorului în staulul binecuvântat al Betleemului. 

Singurele lucruri care ne mai amintesc încă de adevăratul subiect al Crăciunului sunt scenele gen „creșă” cu familia Mântuitorului, în versiune romano-catolică, dar și acestea sunt din ce în ce mai rare pentru că pot supăra, vezi Doamne, pe cei care nu sărbătoresc Crăciunul. Din prea multă dragoste de aproapele tindem să marginalizăm chiar pe Cel care a dat această poruncă... Dar ăsta este un subiect pentru o altă ocazie.

Scena Naşterii lui Iisus, imaginea familiei ideale în viziunea occidentală

Aș vrea să mă opresc astăzi asupra acestui obicei, al scenelor cu Nașterea Mântuitorului, pentru că am bănuiala că este ilustrativ asupra unor diferențe de perspectivă Est-Vest în ceea ce privește înțelegerea acestei sărbători.

Pentru cei care nu sunteți familiarizați cu aceste creșe, ele sunt practic ilustrarea icoanei Nașterii în variantă fie live, cu actori, fie cu statui reprezentând diferitele personaje ale istoriei Întrupării.  Locul acestor creșe este în general în fața locașurilor de rugăciune, dar pot fi prezente și pe peluzele din fața caselor. Nu putem să zicem că este un obicei total străin nouă, pentru că și la noi există unul asemănător, anume mersul cu Icoana Nașterii în Ajunul Crăciunului, un pelerinaj inversat, pe care preotul îl face anual în casele oamenilor, aducând Vestea cea bună a Întrupării.

Familia prezentată în aceste creșe este imaginea familiei ideale, deși decorul este unul simplu și umil. Perfectul Prunc Iisus Se naște într-o familie iubitoare, cu o mamă care Îl ține în brațe cu duioșie și un tată adoptiv care își aruncă un braț protector peste cei pe care e dator să-i ocrotească. Îngerii cântă, magii vin cu daruri, păstorii se bucură, animalele Îl încălzesc cu răsuflarea lor caldă.  Hristos Pruncul e primit în lume cu voie bună și este înconjurat cu dragoste. Îngerii, oamenii și animalele se adună la ieslea Betleemului într-o armonie desăvârşită, prilejuită de Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Totul este mai mult ca perfect.

 Icoana bizantină a Naşterii surprinde realismul evenimentului

Aplecându-ne însă și asupra icoanei Nașterii în viziunea iconarilor de sorginte ortodoxă, observăm aici o altă interpretare, nu atât de idealizantă. Vedem un Hristos Care Se naște într-o peșteră rece, pentru că nimeni nu I-a deschis ușa. În loc de leagăn, un staul de vite, pentru ca să se împlinească profeția lui Isaia: Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe. Păstorii vin nu de voie bună, ci pentru că sunt chemați de Înger. Iosif, logodnicul Fecioarei, nu este nici el ilustrat prea măgulitor. Departe de a-și asuma rolul de protector, el este arătat cuprins de îndoieli, ispitit de un personaj sumbru, departe de mama cu Pruncul nou-născut. Fecioara Maria, proaspătă mamă, este și ea de cele mai multe ori zugrăvită cu fața întoarsă spre Iosif, îngrijorată fiind de starea lui sufletească.

Iată lumea adevărată și rece în care S-a născut Mântuitorul. Motivul Întrupării este tocmai faptul că lumea era nepregătită pentru venirea Lui. Chiar și cei apropiați Lui nu sunt desăvârşiţi, dimpotrivă, au și ei nevoie de mântuirea pe care vine să o propovăduiască și să o împlinească prin Jertfa Sa pe cruce. Realitatea crucii nu lipsește nici ea din icoana ortodoxă, pentru că scutecele în care este înfășat Pruncul reprezintă și giulgiul de îngropare, ieslea este sicriu, iar peștera mormânt. Totul este privit în perspectiva realistă a nevoii de mântuire, fără cosmetizare și idealizare. Hristos a venit să-i mântuiască pe cei păcătoși, nu pe cei drepți.

Privind lucrurile prin această perspectivă inversată a icoanei ortodoxe a Nașterii, ajungem la o înțelegere mai bună a lumii în care trăim azi cu toate neajunsurile ei. Da, ne plângem astăzi că Hristos Se naște într-o lume care Îl așteaptă cu un mesaj generic, că obiceiurile ni s-au secularizat, că am uitat sensul adevărat al Crăciunului, dar când de fapt a fost lumea pregătită pentru miracolul Întrupării? Când S-a întrupat în sânul poporului ales? Când creștinii au fost persecutați până la moarte de romani? Când Revoluția franceză a afirmat că vor spânzura ultimul rege cu intestinele ultimului preot? Când comuniștii au transformat bisericile în săli de bal ori depozite sau grajduri? Lumea nu a fost și nu va fi niciodată un loc potrivit pentru Întrupare, dar tocmai acest lucru o face necesară. Tocmai acest lucru sub­liniază nemăsurata dragostea până la Jertfă a lui Hristos pentru familia sa atât de disfunc­țională.

Detaliul iconografic al animalelor de lângă iesle ilustrează mai departe acest lucru. Din legea Vechiului Testament cunoaș­tem că boul era un animal curat, iar asinul nu, simboluri ale poporului ales și ale neamurilor, ale celor sub Lege și ale celor din afara legii, ale celor curați și ale celor necurați. Prezența lor în icoană sugerează încă o dată că Hristos a venit pentru toți, buni sau răi, fără mofturi, fără aștep­tări, gata să Se jerfească pentru cei care-L vor răstigni: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac“.

Această nemăsurată dragoste trebuie să ne facă să dorim să schimbăm ceva în inimile noastre, să facem măcar acolo lăcaș potrivit lui Hristos. Să-I facem loc să Se nască, să crească și să mântuiască pe fiecare dintre noi, din interior. Atunci și numai atunci creștinii vor fi cu adevărat un nor de martori ai Întrupării, atunci și numai atunci prin ei lumea va înțelege tâlcul miracolului din ieslea Betleemului. Până atunci însă vă urez tuturor un Crăciun cu pace, bucurie și spor duhovnicesc!