Au făcut din Hristos țelul și încoronarea vieții lor

Predicatorii primelor veacuri ale crești­nismului s-au lăsat inspirați de modelul acestor apostoli și deseori au aflat în ei motivații și spe­ranțe noi în propovăduirea Evangheliei. Fericitul Augustin, Episcop de Hipona între 391 și 430, consacră mai multe omilii cu ocazia cinstirii celor doi ­apostoli. În prima dintre ele ajunsă până la noi, predicatorul începe astfel: „Această zi este pentru noi ziua consacrată de martiriul Sfinților Apostoli ­Petru și Pavel. Știți prea bine, nu vorbim de niște martiri ­obiș­nuiți, ci de cei al căror glas s-a auzit peste tot pământul, iar cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii. Mai mult, ei au văzut ceea ce au predicat atașându-se dreptății, mărturisind adevărul și murind ­pentru el” (Omilia 295, 1).

Simon este adus înaintea Domnului de fratele său, ­Andrei: „Privindu-l, Iisus i-a zis: Tu ești Simon, fiul lui Ioan, tu te vei numi Chefa - care înseamnă Petru” (In 1, 42). Saul, zelos păstrător al tradițiilor iudaice, face, pe drumul Damascului, întâlnirea vieții sale: „Cine ești, Doamne? Eu sunt Iisus, pe care tu îl persecuți” (Fap 9, 5). Așa începe aventura celor doi stâlpi ai Bisericii în urmarea lui Hristos. „Sfântul Petru este acest prieten înflăcărat, prieten al lui Hristos, care a meritat să audă aceste cuvinte chiar din gura lui Iisus: Tu ești Petru. Într-adevăr, el spusese Mântuitorului: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Mântuitorul i-a răspuns zicând: La rândul meu îți zic: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea (Mt 16, 16-18). Adică pe piatra credinței mărturisită de acest apostol, pe această mărturie: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, voi zidi Biserica mea” (Omilia 295, 2). „De asemenea Pavel, în trecut Saul, mai întâi lup, apoi miel, întâi dușman, apoi apostol, întâi prigonitor, apoi predicator [...], înmărmurit la auzul glasului Mântuitorului, Pavel se leapădă de ură și se îmbracă în ascultare și smerenie; astfel devine un vas plăcut Domnului, un vas plin de har [...], un vas care va suferi pentru numele Domnului: va purta lanțuri, va fi biciuit de mai multe ori, aruncat în temnițe. Domnul îl va conduce de acum înainte, iar Sfântul Pavel va spune: Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Omilia 295, 7).

În creștinism, adevărul nu este o definiție dogmatică, discurs teologic, ci Hristos Însuși

Predicatorii primelor veacuri sunt în admirație când au îna­intea ochilor doi martori atât de înflăcărați ai lui Hristos. Toate speranțele lor, toată încrederea lor, toată viața lor devine una de slujire în urmarea Mântuitorului. Prețul vieții lor este mărturia ce o vor purta, cu zel și înflăcărare, până la marginile pământului. „Mântuitorul le-a pregătit martiriul, el i-a condus până în această zi. Amândoi apostolii au suferit în aceeași zi; și chiar dacă poate ar fi suferit în zile diferite, mărturia lor era una și aceeași. Petru mergea înainte, Pavel îl urma îndeaproape; Pavel, care mai întâi era Saul, mândru mai întâi, apoi smerit. Era un
prigonitor înrăit, a devenit un predicator înflăcărat; își schimbă numele: orgoliul este înlocuit cu smerenia, prigoana cu ­predicarea adevărului” (Omilia 295, 7).

Sfinții Petru și Pavel au făcut din Hristos țelul și încoronarea vieții lor. Sfântul Petru declară de altfel înaintea Mântuitorului: „Pentru Tine îmi voi da și viața” (In 13, 37), iar Sfântul Pavel mărturisește filipenilor: „Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig” (Fil 1, 21). Înflăcărați de același zel și convinși de aceleași adevăruri cu privire la Domnul Hristos, Apostolii Petru și Pavel stau îna­intea ochilor noștri ca niște făclii care au știut să pună pe primul plan mărturisirea pentru adevăr; iar în creștinism, adevărul nu este o definiție dogmatică, nici un discurs teologic, nici o definiție catehetică: Adevărul este Hristos Însuși, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). În fața acestui Adevăr, frica, ura, dușmănia, gelozia, împotrivirea dispar, iar locul lor este luat de bunătate, iubire, prietenie, milostivire, iertare. Cei doi apostoli nu încetează, de 2.000 de ani încoace, să ne îndemne să privim spre Hristos ca spre Adevărul veșnic prezent în sânul Tatălui și contemplat de ucenici în misterul întrupării Lui.

Martiriul, victoria definitivă a credinţei şi pecetluirea mărturiei creştine

Chiar dacă atât Petru, cât și Pavel recunosc slăbiciunile specifice trupului, amândoi sunt convinși că pot totul în Cel care este ajutorul și sprijinul celor aflați în nevoi. Iisus îl asigură pe Sfântul Petru că la bătrânețe „un altul te va încinge și te va conduce unde nu vei voi” (In 21, 18), iar Domnul îi spune lui Anania despre Sfântul Pavel: „Eu îi voi arăta cât trebuie el să sufere pentru numele meu” (Fap 9, 16). Așadar, Petru și ­Pavel sunt chemați să dea mărturia supremă, să semneze prin vărsarea sângelui credința predicată pe toată întinderea pământului. Iar moartea, cea mai tristă realitate a omului, este preschimbată în victorie definitivă: „De unde vine asta dacă nu din însuși faptul că moartea pe care acești doi eroi ai credinței au preferat să o îndure pentru a-L mărturisi pe Domnul decât să-L renege? Natura umană este tristă la gândul morții. Toți oamenii doresc să trăiască. Însă atât ­Petru, cât și Pavel au preferat să meargă pe urmele lui Hristos decât să trăiască cu teama morții. Urmarea lui Hristos ­îndeaproape a întărit în ei convingerea că pentru a ajunge la viața deplină nu există altă cale decât cea pe care Însuși Mântuitorul a urmat-o lăsându-Se abandonat în mâinile răufăcătorilor. Mergând în urma lui Hristos pe acest drum al morții, Sfinții Apostoli Petru și Pavel au dat mărturie, prin sângele lor, despre viața veșnică pe care tot omul o dobândește în ­Hristos” (Omilia 297, 3). Însuși Sfântul Pavel exprimase deja convingerea în Epistola către Romani: „Cine ne va putea despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? [...] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin Cel Care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici ­îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom 8, 35-39).

Harul nu a fost fără rod în ei  

Sărbătoarea martirajului Sfinților Apostoli Petru și Pavel este așadar mărturia cea mai evidentă a lucrării lui Dumnezeu în viața oamenilor. Acești apostoli au dus o viață asemănătoare, au vărsat sângele lor împreună, amândoi au dobândit coroana cerească și au făcut din această zi o zi sfințită pentru toți creștinii. Amândoi au călcat pe urmele lui Hristos până în moarte, luptând lupta cea bună, păstrând credința și încre­dințându-se în mâinile Dumnezeului Atotțiitor. Așa au obținut milostivirea din partea lui Dumnezeu și moștenesc pe veci slava Împărăției propovăduite de Hristos în mijlocul oamenilor. Fericitul Augustin este convins că harul care a lucrat în acești stâlpi de neclintit ai Bisericii a fost pe măsura capacității lor de a predica neobosiți Evanghelia mântuirii: „Văd prea bine, sfinți apostoli, că nu erați vrednici de asemenea moștenire. ­Însă cum ați devenit vrednici de așa ceva? Datorită harului care a fost revărsat în voi; prin harul Domnului sunteți ceea ce sun­teți, iar harul lui Dumnezeu nu a fost fără rod în voi. Ei bine, să reținem așadar de la acești sfinți apostoli: nu noi, ci harul lui Dumnezeu lucrează în noi; astfel ducem lupta cea bună, păstrăm credința și vom birui asupra morții, participând ­la viața nouă în Hristos” (Omilia 297, 5). Să dea Domnul ca exemplul de trăire a credinței și de mărturisire a Adevărului să devină pentru fiecare creștin în parte motivația și tăria care să ne ajute în a duce lupta cea bună pentru a domni în Împărăția lui Dumnezeu, cu Hristos.