Averea care nu scade niciodată

În nenumărate rânduri s-a afirmat că Pilda fiului risipitor este chintesența Evangheliei Domnului Hristos, sau dacă întreaga Sfântă Scriptură s-ar pierde, dar ar rămâne numai această parabolă, atunci nu s-ar fi pierdut nimic. Importanța acesteia reiese și din contextul în care a fost rostită, dar și din continuarea discursului Domnului din Evanghelia după Sfântul Luca, care aruncă o lumină diferită asupra a ceea ce parabola în sine încearcă să ne predea.

Pilda fiului risipitor din Evanghelia după Sfântul Luca (cap. 15) face parte dintr-o serie de trei pilde care exprimă cam același lucru. Ea este prefațată de Pilda oii pierdute și a drahmei pierdute, care, la fel, arată intensitatea căutării unui lucru valoros pierdut, dar și bucuria extraordinară a regăsirii lui: „Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută”; „Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit drahma pe care o pierdusem” (vv. 6 și 9). Această bucurie își regăsește expresia deplină în Pilda fiului risipitor, când tatăl milostiv spune fiului ascultător: „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32). În două rânduri, Domnul exprimă foarte clar că bucuria pentru cei care se întorc și se pocăiesc este o manifestare a vieții dumnezeiești din Împărăția cerurilor: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”; „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (vv. 7 și 10).

Ei zic, dar nu fac

Pentru a înțelege aceste pilde trebuie avut în vedere și contextul în care ele au fost rostite. Acesta era unul oarecum ostil Domnului Hristos. La început ni se spune că se apropiau de El toți vameșii și păcătoșii ca să Îl asculte. Din această cauză, era criticat de farisei și cărturari, care ziceau: „Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (v. 2). Aici avem o posibilă cheie de citire în altă lectură a pildei. Domnul Hristos nu era urât de farisei și cărturari pentru că predica întoarcerea la Dumnezeu. Și aceștia făceau acest lucru în activitatea lor. Mântuitorul spune despre ei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi” (Matei 23, 15). De asemenea, spune că fariseii și cărturarii stau pe scaunul lui Moise și îi îndeamnă pe ucenici: „Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (v. 3). Le mai spune ucenicilor că dreptatea lor trebuie să prisosească mai mult decât cea a fariseilor pentru a intra în Împărăția cerurilor (cf. Matei 5, 20). Într-un fel, și fariseii ca exponenți ai Legii vechi chemau poporul la Dumnezeu, numai că felul lor de viețuire le zădărnicea chemarea sau învățătura. Hristos Se deosebește de ei prin abordarea plină de milă și compasiune față de cei păcătoși și marginalizați. Dacă ei îi desconsiderau pe vameși, păcătoși și pe cei străini și nu sufereau nici măcar să stea la masă cu ei, Domnul le arată acestor categorii o deschidere maximă. Prin aceste trei pilde de la Luca (cap. 15), Domnul arată că mila și dragostea față de cei pierduți trebuie să însoțească vestirea Evangheliei Împărăției cerurilor. Bucuria întoarcerii celui pierdut, păcătos, este nota comună a acestor trei pilde.

„S-a smerit pe Sine”

Un alt palier de înțelegere al acestei pilde este dat de interpretarea hristologică. Atunci când rostește anumite învățături sau pilde, Domnul Hristos are în vedere Persoana Sa și Evanghelia pe care o vestește lumii. În lumina acestui aspect, tatăl care își așteaptă întoarcerea fiului pierdut nu este Domnul Hristos. Domnul Hristos este identificat, într-un mod paradoxal, cu fiul rătăcit, dar nu din cauza unei greșeli sau păcat pe care l-ar avea, ci datorită iconomiei mântuirii omului. Fiul lui Dumnezeu întrupat devine într-un fel paradigmatic fiul pierdut, despărțit de slava Tatălui, sărăcit de cele ale Sale, pentru a reface drumul întoarcerii omului la Dumnezeu, pe care toți oamenii trebuie să meargă. Statutul de fiu pierdut al lui Hristos este magistral exprimat de Sfântul Apostol Pavel, care spune: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8).

Iconomul cel nedrept a lucrat înţelepţeşte

Pilda fiului risipitor mai are o problemă de interpretare care nu a fost rezolvată deplin: dreptatea. Ea nu rezolvă problema dreptății divine din moment ce fiul întors este repus în drepturile sale de moștenitor, iar tatăl rămâne cu jumătate din averea pierdută. Dreptatea divină rămâne nesatisfăcută, putem spune, folosindu-ne de expresiile cavaleristice ale mântuirii din epoca medievală. Această dilemă ne este rezolvată din nou, prin altă pildă regăsită la capitolul 16 din Evanghelia Sfântului Luca, denumită a iconomului înțelept (vv. 1-9). Această pildă neobișnuită arată cum un administrator de avere reușește să scape de perspectiva demiterii și a sărăciei prin manipularea creanțelor stăpânului său. El este dovedit că risipea averea stăpânului și, fiind amenințat cu demiterea, îi cheamă pe datornicii șefului său și le modifică în jos datoriile. Această acțiune a lui are ca scop câștigarea bunăvoinței acestora, ca, în eventualitatea în care este demis, să aibă la cine să recurgă pentru ajutor. Un calcul matematic și plin de șiretlic este apreciat chiar de stăpânul iconomului, care recunoaște abilitatea slugii: „Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte” (v. 9).

Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească

Când citim această parabolă nu trebuie să pierdem din vedere scopul pentru care a fost rostită, și nu trebuie să intrăm în detalii de genul identificării stăpânului cu Dumnezeu sau a slugii cu un anumit grup de personaje biblice. Cheia ei sunt cuvintele: „Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (v. 8). Într-un fel, Domnul laudă pe fiii veacului pentru că știu să folosească bogăția nedreaptă pentru a-și asigura o portiță de scăpare într-o situație-limită. Acest mod înțelept de chivernisire este de multe ori neglijat de fiii Împărăției.

Ca și în parabola care o continuă pe aceasta, de la Luca (cap. 16), a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Domnul îi încurajează pe ucenici să aibă grijă de ei pe termen lung, să lucreze astfel încât în ceasul judecății să fie mântuiți. Diferența dintre iconomul înțelept și bogatul nemilostiv este că primul a folosit averea stăpânului său pentru a scăpa dintr-o situație amenințătoare, pe când bogatul nemilostiv a fost complet nepăsător față de Lazăr, care-i întruchipează pe săracii acestui veac, și nu și-a folosit averea sa ca o investiție pentru veșnicie. În alt loc, Domnul Hristos exprimă foarte clar acest principiu: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14, 11-14). Această cheie de interpretare aruncă o lumină nouă și asupra Pildei fiului risipitor. Acesta nu are grijă pe termen lung de el, nu face o investiție corectă, ci risipește averea tatălui pe lucruri trecătoare, păguboase, care nu aduc nici un folos nimănui. Domnul Hristos arată că și pentru aceștia există o cale de ieșire din situația complicată, din starea de păcat: întoarcerea la Dumnezeu, la Tatăl iubitor a cărui avere - iubirea - nu se împuținează niciodată.