Betleemul, locul unde a început împăcarea cu Dumnezeu

Hristos S-a născut din Duhul Sfânt şi dintr-o fecioară cu numele Maria, care n-a cunoscut vreodată bărbat. A fost o naştere dumnezeiască; nici o alta nu-i este asemănătoare, nici înainte, nici după El. Sfintele Scripturi prevestiseră această naştere şi toţi profeţii o anunţaseră în mai multe rânduri. Toate evenimentele tindeau spre ea şi trebuia să-şi găsească desăvârşirea în ea. S-a spus chiar că timpul ar ajunge la plinirea lui odată cu această naştere (Galateni 4, 4). Aşa a fost, și o nouă eră a început odată cu Naşterea lui Hristos.

Hristos nu a fost un profet trimis pentru a anunţa venirea altuia, nici un mesager al cărui rol s‑ar termina odată cu împlinirea misiunii sale. El a fost Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care „s‑a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându‑se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 7). El a trăit ca om între oameni şi s‑a numit pe Sine „Fiu al Omului”.

Cu toate acestea, avea o slavă dumnezeiască, pe care prietenii săi cei mai intimi au contemplat‑o cu propriii ochi, o slavă unică, „slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl” (Ioan1, 14). Despre El Însuşi spunea că Dumnezeu era Tatăl Său (cf. Ioan 5, 18), iar Dumnezeu Însuşi L‑a numit astfel, în prezenţa ucenicilor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să‑L ascultaţi!” (Marcu 9, 7).

Totuşi, cu o smerenie extraordinară şi răscolitoare, el îmbrăcă de voie înfăţişare de slugă, pentru a ne ridica pe noi, robii păcatului, la înălţimea filiaţiei sale dumnezeieşti: „… Nu vă mai zic slugi, […] ci v‑am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le‑am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).

Pe cât era posibil, El S‑a dezbrăcat de orice slavă exterioară, consacrându‑Şi viaţa participării la toate suferinţele umanităţii - acestor suferinţe pentru care El S‑a născut - pentru a le purta desăvârşit, în numele oamenilor, pentru a fi şters blestemul care îi apăsa. El a încoronat suferinţele Sale printr‑o moarte liber consimţită. Prin aceasta, plată a unei datorii şi a unei pedepse, El obţinu eliberarea tuturor păcătoşilor pământului.

De acum moartea nu mai este o datorie de achitat sau o pedeapsă de suportat pentru om, din cauza păcatelor şi greşelilor sale, ci mai degrabă o declarare a eliberării şi a iertării.

Hristos a înviat în slavă, de bunăvoie, potrivit planului pe care îl revelase deja. Prin Învierea Sa, i‑a conferit omului puterea de a învinge moartea. El a dăruit de asemenea umanităţii o nouă viaţă, care se prelungeşte veşnic în Dumnezeu, dincolo de moarte, pe care omul o primeşte încă de acum de la Hristos, prin Duhul lui Dumnezeu, ca pregustare a ceea ce urmează să vină. Astfel, participând deja la Învierea lui Hristos, moartea nu ne mai împiedică să trăim cu Dumnezeu o viaţă care nu va avea sfârşit.

Prin Pătimirile, moartea şi Învierea Sa, Hristos a adunat în Sine lumea întreagă. El a conferit umanităţii prin propria naştere o nouă naştere, prin propriile suferinţe consecinţele mântuitoare ale suferinţei, prin propria moarte o moarte care duce la viaţă, şi prin Învierea Sa garanţia vieţii veşnice.

Cu alte cuvinte, Hristos a făcut din om o nouă făptură duhovnicească, în vreme ce acesta nu era până atunci decât o creatură coruptibilă, făcută din ţărâ­nă. Viaţa omului se extinde de acum nemărginit în Dumnezeu.

Prin urmare, nici patria, nici naţionalitatea, nici culoarea, nici rasa nu mai pot să fie un subiect de orgoliu sau de ruşine. Omul, tot omul, este de acum din nea­mul lui Hristos, şi astfel în Hristos, din neamul lui Dumnezeu (cf. Fapte17, 29).

Cel mai mare dintre darurile lui Dumnezeu făcute umanităţii

 Femeia nu este inferioară bărbatului, nici sclavul inferior omului liber, nici săracul inferior celui bogat, nici ignorantul inferior înţeleptului. Nu sunt aici drepturi ale omului, obţinute prin persuasiune sau prin forţă. Este mai degrabă darul lui Dumnezeu făcut umanităţii prin Naşterea lui Hristos. În El, neamul omenesc a fost promovat la rangul propriei filiaţii a lui Hristos, şi astfel toţi sunt chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Or, fiii sunt egali în toate.

Prin Naşterea lui Hristos, omul s‑a născut din nou, în vederea unei moşteniri paterne, pentru o bucurie care nu se va lua de la el niciodată. Această moştenire îi este pregătită în cer, într‑o slavă de negrăit. Este un dar făcut de bunăvoie omului, care de‑a lungul secolelor a cunoscut destule încercări. La fel cum Naşterea lui Hristos a fost cel mai mare dintre darurile lui Dumnezeu făcute umanităţii, şi participarea la moştenirea cerească a lui Hristos este tot un dar nemăsurat şi gratuit. Aceste daruri sunt ca soarele şi aerul pentru creaţia terestră. Cine poate cumpăra soarele sau vinde aerul? Aşadar, Dumnezeu în Hristos nu cere nici un preţ pentru a ne oferi dreptatea Sa, Învierea Sa şi moştenirea Sa în slavă. „Oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte; şi celui care bate i se va deschide” (Luca 11, 10). Mai mult încă, El Însuşi ne‑o ia înainte şi bate la uşa noastră : „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Prin Naşterea lui Hristos, filiaţia dumnezeiască a devenit un privilegiu gratuit oferit omenirii întregi de pe toată suprafaţa pământului.

 Cine se deschide lui Hristos primeşte de la El o nouă naştere în Duhul

 Omenirea nu a sesizat încă Naşterea lui Hristos în dimensiunea sa supraomenească, pentru că raţiunea omului l‑a sedus şi l‑a împiedicat să facă aceasta. Totuşi, umanitatea tinde tainic spre această nouă naştere, fiind atrasă la ea de o voce misterioasă care o răscoleşte şi o îmbrăţişează lăuntric. Omul exprimă aceste mişcări interioare formulând idei, dar încă nu are conştiinţa originii lor cereşti. Peste tot în lume se înalţă strigăte la unison. Fiecare revendică pacea pentru întreaga lume, drepturile omului pentru fiecare individ, libertatea pentru toate popoarele, libertatea de opinie, de exprimare, de credinţă, dreptul la autodeterminare şi la nealiniere, eliminarea distincţiilor de clasă pentru o viaţă mai bună.

Acestea nu sunt simple sloganuri terestre, în ciuda a ceea ce gândesc politicienii, sociologii, economiştii şi liderii lumii. Sunt caracteristicile omului nou, spre care el aspiră, căci ele i‑au fost înlăturate precum o parte vie din fiinţa sa şi din noua sa natură care‑i vine de sus. Fără aceste caracteristici omul ar rămâne ca mai înainte, zăcând în lâncezeala sa, pus în întunericul şi în umbra morţii, înlănţuit cu legături mai tari decât fierul, aşteptând ca lumina lui Dumnezeu să răsară pentru el, prin Naşterea lui Hristos.

„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

În Hristos, Dumnezeu a coborât până în profunzimile nepătrunse ale fiinţei umane. Prin iubirea şi sfinţenia Sa, El a luminat toate întunecimile naturii omului, înlăturându‑i suferinţele, spărgând legăturile şi iluziile lui, acordându‑i tot ce este conform vieţii de sus, precum şi „har peste har” (Ioan1, 16), într‑un cuvânt, toate caracteristicile omului nou.

Cât timp omul se va simţi lipsit de aceste caracteristici, el va continua să trăiască în confuzie şi în anxietate, sau mai degrabă în răzvrătire continuă. El nu va înceta să le reclame pătimaş, cu riscul de a distruge tot ceea ce i se opune, căci ele reprezintă noul său suflet, fără de care pentru el viaţa nu are nici un sens.

Aceste prerogative pe care le reclamă omul astăzi pot părea că exprimă doar drepturile omului, exigenţele umanismului, trezirea naţională sau a civilizaţiei. Totuşi, ele sunt în fond o manifestare tainică a aspiraţiei către Dumnezeu a noii umanităţi şi a pregătirii sa­le pentru o întâlnire cu El, la nivelul Naşterii lui Hristos.

Hristos S‑a născut dintr‑o Fecioară, cu un trup format prin Duhul lui Dumnezeu, un trup sfânt, dumnezeiesc, prelungindu‑se infinit până la a îmbrăţişa umanitatea întreagă în înfiere. Sfânta Scriptură învaţă că Hristos este cel de‑al doilea Adam, capul noii umanităţi. Oricine Îl primeşte şi se botează în numele Său primeşte de la El o nouă naştere în Duhul şi devine în El fiu al lui Dumnezeu.

Astfel, Hristos pune început omului nou restaurat prin înfiere. De aceea se spune de asemenea în Sfânta Scriptură că El dorește să conducă „pe mulţi fii la mărire” (Evrei 2, 10). În realitatea lor duhovnicească, aceşti fii sunt membrii Corpului Său mare, care se întinde peste generaţiile din toate secolele, atât cele din cer, cât şi cele de pe pământ. Cât priveşte acest Corp mare al lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel ne spune că planul veşnic al lui Dumnezeu este ca „toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1, 10).

 Umanitatea vrea o schimbare, dar nu știe cum. Răspunsul e în Hristos, la Betleem

 Hristos n‑a atins încă statura Sa eshatologică în om, căci omul n‑a ajuns încă la statura deplină în Hristos. Chiar şi în epoca în care trăim, neamul omenesc continuă să crească în Hristos, însă nu a ajuns încă la forma sa definitivă, aceea a lui Hristos. În idealurile spre care aspiră oamenii începe să se contureze forma lui Hristos; ca şi cum umanitatea ar privi în vis trăsăturile noului prunc pe care ea îl poartă în pântecele său, în timp ce varsă continuu vechea sa moştenire mortală care‑i provoacă dezgust. Umanitatea este actualmente într‑o stare de tensiune extremă: războaie, conflicte, foamete, ostilităţi, certuri, rivalităţi, coaliţii, ultimatumuri, blocade, sărăcire, inaniţie, corupţie, răzvrătire împotriva tradiţiei, a moralei, a ordinii stabilite, a religiei şi a lui Dumnezeu Însuşi.

Pentru ce tot acest val de ticăloşii? Pentru ce toate acestea într‑o singură generaţie? Să fie oare aceasta pentru că umanitatea este pe cale de a suferi ultimele sale dureri ale naşterii? Ea strigă în angoasa ei: „Pruncii sunt gata a ieşi din pântecele maicii lor, dar ele nu au putere să‑i nască!” (Isaia37, 3).

Umanitatea în delir clamează sloganuri noi: „Pace lumii! Pace! Pace!” Dar nu este deloc pace. În fiecare zi, pretutindeni noi şi noi conferinţe! Ce mai înseamnă aceasta? Umanitatea vrea să se schimbe, dar nu găseşte nici un sprijin în moştenirea ei tradiţională, din punct de vedere politic, social, economic şi chiar religios, căci moştenirea umană în ansamblul său riscă să‑şi piardă sensul său duhovnicesc. Lucrurile vechi sunt toate putrede, stricate şi gata să dispară. Ele nu mai satisfac de acum înainte umanitatea. De fapt, nu există altă speranţă decât cea a unei noi naşteri, a unei noi umanităţi născute în Duh.

Astfel va fi viaţa mai bună(cf. Ioan 10, 10). Nici o viaţă nu poate fi numită mai bună dacă nu este în funcţie de lucrarea Duhului lui Dumnezeu care reînnoieşte totul. Politica are nevoie de Duhul, ca şi sociologia, economia, religia şi toţi factorii care guvernează umanitatea. Dacă Dumnezeu nu le guvernează prin Duhul Său, înnoind profunzimile fiinţei umane, dacă El nu reînnoieşte gândirea şi conştiinţa lumii, pentru a crea o fraternitate pe pământ - fraternitate fondată pe filiaţia tuturor faţă de Dumnezeu -, atunci omul va continua la ne­sfârşit să se verse pe sine însuşi. Oricare ideal, oricare slogan, oricât de ingenios ar fi enunţat sau aplicat, dacă nu este însufleţit de duhul omului nou şi de un profund sentiment de înfiere, va fi ca un prunc născut mort.

Politica, oricât de evoluată ar fi, dacă nu vede în oamenii de toate naţionalităţile, rasele, popoarele şi ţările fii egali ai unui singur Dumnezeu, având aceleaşi drepturi, nu va fi decât o politică terestră, moartă, avorta­tă, o repetiţie fără interes a unor sisteme vechi, de care omul este dezgustat şi le varsă; el nu mai suportă să asculte vorbe şi să citească proiecte.

Tot aşa, economia nu va fi cea pe care o visează omul şi pe care încearcă în mod penibil să o nască cu preţul unor suferinţe asemenea celei din pragul morţii dacă ea nu vede în bogăţiile pământului şi ale mărilor, precum şi în toate bogăţiile creaţiei o moştenire providenţială, oferită în mod egal tuturor. Această moştenire dată de Dumnezeu trebuie distribuită la toţi copiii Săi, potrivit drepturilor lor egale în Dumnezeu şi aceleiaşi înfieri, în imensul dar unicul Trup pe care Dumnezeu l‑a dat lui Hristos şi pe care Hristos continuă să‑l adune de la toate marginile pământului.

De asemenea, Creştinismul nu va fi demn de numele său dacă nu‑şi va lărgi perspectivele, prin Duhul, până la dimensiunile noii umanităţi, dacă nu va vedea în Dumnezeu pe Tatăl întregii făpturi omeneşti şi în Hristos marele Trup care‑i reuneşte pe toţi oamenii fără distincţie. Atunci vor fi ridicate barierele doctrinale ridicate din ură, din orgoliu, din spirit partizan şi din fanatism orb, iar noua umanitate va intra în înfiere şi va gusta din adevăratul ei sens. Atunci fiecare va găsi pacea cu fratele său, în îmbrăţişarea liniştitoare a lui Dumnezeu şi cu toţii se vor bucura împreună de Naşterea lui Hristos.

Întrebarea celor care pregetă să creadă este: „Cum vom începe?” Dumnezeu Însuşi dă răspunsul, în Hristos, la Betleem. Cum a început Dumnezeu? Cum a început Hristos să dea naştere omului nou şi noii creaţii? Dintr‑o peşteră obscură, dintr‑un adăpost pentru turme, dintr‑o sărăcie lucie şi din absenţa oricărui ajutor. Nu citim noi în Evanghelie că după trei zile de călătorie, Fecioara, al cărei timp venise, nu găsi nici un loc de adăpost într‑o casă?

Iată locul unde Hristos a început opera de reînnoire şi construcţia marelui trup al noii umanităţi. Din acest loc, cel mai umil dintre toate, suma renunţării şi a sărăciei, Hristos a inaugurat marea operă de împăcare între cer şi pământ, între sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu şi inaptitudinea extremă a oamenilor. Deşi peştera a fost întunecoasă şi sărăcăcioasă, noi ştim că îngerii zburau deasupra ei, cântând laude lui Dumnezeu, Celui Care, prin această uimitoare smerenie, a fost capabil să‑l ridice pe om până la înălţimea lui Dumnezeu. (Traducere după articolul Naissance du Christ et naissance de l’homme, de părintele Matta El‑Maskine de la Mănăstirea „Sfântul Macarie cel Mare” din Egipt, de Ionuţ Aurelian Marinescu)