Chipul minunat al Apostolului Toma

Dacă Andrei este întâiul chemat (Ioan 1, 40), dacă Petru este „verhovnicul“ Apostolilor (după o exprimare mai veche în limba liturgică a românilor), dacă Ioan este „ucenicul cel iubit“ (Ioan 13, 23; 21, 20), dacă Iacov cel Mare şi Ioan al lui Zevedeu erau „fiii tunetului“ (Marcu 3, 17) şi, în fine, dacă fiecare Apostol va fi avut o calitate a sa mai pregnantă, un dar, un talant anume, Toma este, probabil, între Apostoli, cel mai surprinzător în felul lui. Chiar şi în binecunoscuta expresie „Toma necredinciosul“, spusă cel mai adesea sub forma „Măi, tu eşti Toma necredinciosul“, pe lângă o anumită mustrare, se simte o firească înţelegere, o evidentă duioşie chiar.

Dar cunoaşterea celor mai mulţi în legătură cu Toma nu trece dincolo de această sintagmă, şi ea interpretată oarecum „după ureche“.

Apostolii au fost chemaţi de Hristos, după cum se ştie, doi câte doi, mai întâi cele două perechi de fraţi după trup (Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan), apoi ceilalţi. Toma, căruia i se spunea şi „Geamănul“, a fost chemat împreună cu un fost vameş, cu Matei (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15).

Entuziasm apostolic

Cele mai semnificative lucruri despre Toma le aflăm din Evanghelia lui Ioan. Portretul Sfântului Toma este pe cât de surprinzător, pe atât de seducător.

Toma este, fără îndoială, unul dintre cei mai entuziaşti Apostoli. Pe când Iisus se ducea să-l învie pe Lazăr, după ce cu puţin înainte le vorbise Apostolilor despre propria moarte, Toma este cel care, într-un avânt aproape inexplicabil şi incredibil, le spune tovarăşilor săi: „Să mergem şi noi să murim cu El!“ (Ioan 11, 16). Ar fi de observat că înainte de a fi pătrunsă de teologia subtilă şi rafinată a scrierilor ioanice şi pauline, Biserica s-a ridicat şi s-a întărit prin această urmare de către creştinii primelor veacuri a îndemnului lui Toma de a muri cu Hristos. Nu cu o moarte simbolică, cum facem noi (dacă şi cât o facem), cel mai adesea, astăzi, ci cu o moarte reală, dramatică, imolatoare. Fără mulţimea de martiri ai acelor vremuri, poate că valul adversităţilor istorice şi religioase ar fi reuşit să măture, în mare măsură, creştinismul de pe arena religioasă a lumii. Peste veacuri, până astăzi, răsună ca probă supremă de creştinism asumat, nu alt cuvânt de Apostol, oricât de minunat ar fi el, ci acela al lui Toma: „Să mergem şi noi să murim cu El!“ Aici se află, în esenţă, toată mistica creştină, şi cea a lumii, şi cea a Părinţilor Pustiei, şi cea a scării valorilor şi, în general, a întregii comunicări reale şi totale cu Dumnezeu.

Toma, în setea lui nestăvilită de a se lămuri (în sensul eminescian, vechi, al cuvântului), nu ezită niciodată să întrebe, să-şi mărturisească ignoranţa. Nu se face că ştie ceea ce nu ştie, nu ezită să pară „pisălog“. Datorită insistenţei lui inocente („Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea cum o putem şti?“ - Ioan 14, 5) avem din partea lui Hristos una din marile dezvăluiri despre Sine Însuşi, descoperire esenţială pentru întregul discurs teologic corect ulterior: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar acum Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut“ (Ioan 14, 6-7). Cu alte cuvinte, Hristos este Revelaţia culminantă, deplină. Construcţia dogmatică a învăţăturii creştine corecte (i.e. ortodoxe), splendidul şi subtilul ei eşafodaj pleacă de la această dezvăluire fundamentală, obţinută datorită insistenţei aparent sâcâitoare a Sfântului Apostol Toma („Toma cel minunat a deschis izvorul dogmelor“ - cântare la Vecernia zilei sfântului, la 6 octombrie). Fără îndoială că ceilalţi Apostoli nu ştiau mai mult decât Toma, dar ei nu îndrăznesc să întrebe, pentru că sunt mai „cuminţi“, mai convenţionali, aşteaptă ca lucrurile să li se dezvăluie de la sine. În schimb, Toma îşi însuşise fără rezerve învăţătura dată de Domnul lui: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ (Luca 11, 9). Prin cererea, căutarea şi bătaia lui, ni se dă, aflăm, ni se deschide nouă tuturor.

Singurul Apostol care are o duminică închinată lui

Este interesant de observat cum Biserica, care nu a greşit niciodată în formarea tradiţiei ei liturgice, asistată fiind de Duhul Sfânt, îi dedică Sfântului Apostol Toma prima duminică de după Paşti. Sigur că acest lucru este legat şi de istorie, de faptul că Hristos a revenit la Apostoli „după opt zile“ de la înviere (Ioan 20, 26). Acum, poporul, în unele locuri (mai ales în acelea influenţate de slavi), prăznuieşte încă un Paşte: Paştele Blajinilor, un Paşte dedicat celor duşi. (Explicaţia este relativ simplă. Cultul morţilor este foarte dezvoltat în popor. Interdicţia de două săptămâni pentru parastase este resimţită foarte greu de oamenii simpli şi, de altfel, adesea nerespectată de preoţi, în virtutea iconomiei sau a slăbiciunii. Ei ar vrea să împartă şi Paştele cu cei duşi ai lor, şi de aceea primul prilej de pomenire este aşteptat cu mare nerăbdare şi socotit ca o prelungire a Paştelui. De altfel, la „a doua înviere“ şi în Duminica Tomii se citeşte aceeaşi pericopă evanghelică, ceea ce pare să justifice şi mai mult această accepţie populară.)

Deci, până la Duminica Tomii, în chiar ziua de Paşti, la atât de blânda şi de luminoasa slujbă a celei de „a doua învieri“, se citeşte prima parte a fragmentului din Evanghelia lui Ioan referitor la Toma (Ioan 20, 24-25). După minunea cea mare de peste noapte, noi reluăm drumul credinţei noastre cu Toma, cu nevoia de a şti că nu greşim, că nu ne-am lăsat purtaţi de valul unui dor nestins care ar fi putut genera năluciri.

Între Apostoli, Toma este mereu absentul. Vine Hristos, după Înviere, la Apostoli, Toma e absent. „Adoarme“ Maica Domnului, Toma e absent, după cum spune tradiţia (Mineiul pe august). Pe unde umblă Apostolul în acest timp, de e tot timpul absent? Sigur, nu chiulea, absenţele lui sunt „motivate“, el se afla mereu în misiune. În avântul lui, alege locuri de misiune mai depărtate de „lumea veche“ şi mai dificil de evanghelizat. Veştile ajung mai greu la el, iar când, în sfârşit, vine, prima lui grijă este ca să se încredinţeze, să fie un martor la prima mână, nu la a doua, să poată mărturisi „am văzut, am atins cu mâna mea“, nu „am auzit că“, „mi s-a spus că“. Acest lucru intra în datoria lui de Apostol deplin.

Atitudinea lui Toma a ajuns normativă pentru Biserică

Toma nu „crede pe cuvânt“, pentru el nu sunt suficiente probe de genul trecutului prin uşile încuiate. Proba pe care o caută el nu este o probă de putere, ci o probă de iubire. El vrea să atingă rănile care sunt expresia şi urmarea jertfei din iubire de oameni a lui Hristos. El ştie că proba puterii poate fi înşelătoare. Ceea ce nu poate imita diavolul şi cei ce se folosesc de puterile lui este iubirea. „Dumnezeu este iubire“ - va mărturisi Apostolul mezin (1 Ioan 4, 16).

Până astăzi, oricând a fost vorba de a se primi o formulare nouă în Biserică, oricând un părinte, chiar dintre cei mai îmbunătăţiţi, are un gând nou, o „viziune“ spectaculoasă, se cercetează îndelung, pentru a se convinge că nu este o ispită. Prima reacţie trebuie să fie de respingere. Chiar şi Părinţii cei mai duhovniceşti, contrar unor opinii comune, sunt confruntaţi cu mari ispite (vezi, de pildă, celebrul tablou al lui Grünewald cu Sfântul Antonie cel Mare). Toma ştie despre credinţă că nu este oarbă, că ea presupune şi o încredinţare (în-credinţare - de subliniat, din nou, uimitoarele valenţe teologice ale limbii române). Se intră în credinţă, în cele din urmă ea trebuie să reprezinte un act de alegere şi adeziune liberă. E un teritoriu al fiinţei integrale.

Nu îndoiala reprezintă statura duhovnicească constitutivă a lui Toma („credincioasă necredinţa ta“ - cântă Biserica pentru el), pentru că de îndată ce are probele întâlnirii cu Hristos înviat, nu ezită să-L recunoască cu un entuziasm ce ar putea fi caracterizat drept exploziv: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28). Siguranţa lui este totală, neumbrită şi molipsitoare până în ziua de astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. „Necredinţa cea de suflet pierzătoare tuturor o vindecă necredinţa ta, fericite“, mărturiseşte Biserica în cântarea ei (întreg Canonul Sfântului din Minei este de o infinită poezie şi încărcătură teologică). Până să ajungem fericiţi cei ce credem fără să fi văzut (Ioan 20, 29), trebuiau să fie ei, martorii care au văzut şi au atins.

Prin Toma ştim cam ce ar putea fi trupurile noastre înviate, cele care se seamănă fireşti, pământeşti, şi învie cereşti, duhovniceşti (2 Corinteni 15, 40-44). Ştim că ele vor purta ca semne ale biruinţei rănile iubirii şi dăruirii noastre pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu.

De altfel, datorită aceleiaşi „curiozităţi“ a lui Toma, Apostolii au deschis mormântul Maicii Domnului şi au putut constata cu uimire şi bucurie mutarea ei cu trupul în cer.

Fuga de părelnic şi de năluciri l-a împins, probabil, pe Apostolul Toma până în India, la oamenii aceia pentru care Dumnezeu era iluzoriu, o idee întortocheată şi abil construită, bazată, ce e drept, pe o atentă observare a vieţii şi îndelungă reflectare asupra ei (mărturie că numai prin „înţelepciune“ omenească, dar respingând Revelaţia, nu se ajunge prea departe). Până astăzi există acolo mici comunităţi care se revendică a fi fost evanghelizate de Apostolul Toma.

Şi cât de bine mi se pare a-l recunoaşte pe Apostol în acest portret: „Cu cetele cele de sus ca un Apostol bucurându-te, dănţuieşti în Ceruri fericite şi cânţi veselindu-te“ (Cântarea a 7-a a Canonului).

Dănţuieşte, dănţuieşte în ceruri, minunatul nostru Apostol Toma, pe buze cu mărturisirea fericită: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.