Cuvântul ierarhului: Prostituţia - profanarea templului Duhului Sfânt

† CALINIC BOTOŞĂNEANUL,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Prostituţia este un afront făţiş adus poruncii lui Dumnezeu: „Să nu fii desfrânat!“ (Ieşirea 20, 14). Adeziunea la prostituţie, trafic de persoane, alcool, droguri etc. este liber consimţită. Toate fac parte din categoria păcatelor strigătoare la cer.

Că este un păcat spune Însuşi Dumnezeu, prin gura profetului: „Văzut-am desfrânarea ta şi strigătele tale de plăcere, netrebniciile tale şi urâciunile tale de pe dealuri şi din câmp. Vai ţie, Ierusalime, tu eşti necurat! Dar până când?“ (Ieremia 13, 27). Versetul ne arată îngrijorarea lui Dumnezeu privind dezmăţul.

Prostituţia este sinucidere lentă atât a trupului, cât şi a sufletului; iar partea celor spurcaţi şi desfrânaţi, spune Apocalipsa, „este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă“ (21, 8).

Lumea păcatelor enumerate este alcătuită deopotrivă din copii, tineri, studenţi, intelectuali şi - cum este de aşteptat - din oameni ai străzii. Se atrag şi se susţin reciproc. Aceste păcate se nasc fie din curiozitate, cum ar fi consumul de droguri, fie din sărăcie, cum ar fi prostituţia. Este suficient numai să încerci, pentru ca apoi să devii dependent. Vraja păcatului te subjugă. Aşa se şi explică faptul că oamenii prinşi în aceste capcane trăiesc drame de nebănuit. Totul se transformă într-o armonie falsă. Despre unii ca aceştia psalmistul spune: „Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud“ (Psalmul 113, 13). Sunt oameni posedaţi. Sub influenţa drogurilor şi a alcoolului se creează în imaginaţia lor lumi bolnăvicioase şi confuze.

Imaginile care descriu viaţa unor astfel de oameni sunt şocante. Halucinaţiile le dublează existenţa. Pierd orice simţ al realităţii. Sunt oameni care zic răului bine. Or, pe unii ca aceştia, Proorocul Isaia nu-i fericeşte: „Vai de cei care zic răului bine şi binelui rău“ (5, 20). Plutesc în înţelegerea ambiguă a problemelor. Sunt boli cumplite, iar de cele mai multe ori, incurabile. Îl macină pe om până la exterminare. Îi sluţesc chipul. Iubesc cu patimă ceea ce este nociv trupului şi sufletului. Se autodistrug şi îi distrug şi pe cei din preajma lor, căci păcatul pricinuieşte acestora mari şi mistuitoare suferinţe. Iadul lor devine iadul întregii familii. Nobilul din ei a fost nimicit, atrofiat. Darul lui Dumnezeu se îndepărtează. Auziţi ce spune Sfântul Pavel corintenilor: „Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, Care locuieşte în voi, şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 18-20).

Fiul risipitor este ilustrarea tipică a deşertării de sine. Drama căderii fiului risipitor se regăseşte la tot pasul. Mărturie sunt prostituatele, care sunt, pe de o parte, propriile lor victime, iar pe de altă parte, ale propriilor semeni, prostituaţi şi ei la rândul lor. Au renunţat la a fi în Dumnezeu pentru a se dedica unui mod păgubos de a fi. Senzualitatea este iadul multor suflete. Nu poţi să fii în mijlocul noroiului şi să rămâi curat. Or, un om murdar nu poate fi frumos. Ca să devină frumos, trebuie să îşi spele faţa şi să îşi ungă capul; trebuie să se schimbe. Să îşi vină în sine întocmai fiului risipitor (Luca 15, 11-32), tâlharului de pe cruce (Luca 23, 43), asemenea lui Zaheu (Luca 19, 1-5), femeii păcătoase (Luca 7, 37-50); de ce nu, asemenea multor femeii desfrânate, dar care, prin rugăciune şi asceză, au ajuns sfinte. Da, au ajuns sfinte! Dumnezeu nu minte. El Se bucură de întoarcerea celui păcătos. Îl iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel nou. Lacrima convertirii are forţa necesară ca să spele tot ce este întinat de păcat. Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Pelaghia, Taisia şi Paisia sunt doar câteva exemple.

Ştiut este faptul că Maria Magdalena era luptată de demonii celor şapte păcate capitale şi a ajuns ucenica lui Hristos; iar Maria Egipteanca, dintr-o prostituată de pe străzile Alexandriei, a devenit un model de pocăinţă şi sfinţenie.

Literatura ascetică consemnează şi alte istorii ale convertirii. Dintre acestea, se disting vieţile a trei prostituate: Pelaghia, Taisia şi Maria. Toate acestea au experiat concret pocăinţa, învrednicindu-se de transfigurarea vieţii din momentul întâlnirii cu Hristos. Da, Dumnezeu îl iartă pe cel păcătos, chiar în momentul întoarcerii. De ce? Pentru că întoarcerea este rezultatul venirii în sine; or, pocăinţa îi redă celui păcătos statutul de fiu al luminii, ne asigură Hristos (Ioan 12, 36).

Privind astfel de situaţii, Mântuitorul a rostit nenumărate parabole, din care desprindem că „mai multă bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15, 17). Da, în cer este mai multă bucurie pentru un mort sufleteşte, dar care a înviat, decât pentru nouăzeci şi nouă de virtuoşi, care nu au nevoie de pocăinţă.

Un păcătos, oricât de păcătos ar fi, dar care renunţă la păcat, poate primi, în egală măsură cu drepţii, „cununa de slavă de la Dumnezeu“.

Sigur, numai dacă păcatul nu este împotriva Duhului Sfânt. Atenţie!