Darul familiei nu se negociază

Orice dar în sine nu se poate negocia, schimba sau confisca. Darul se primeşte cu bucurie şi apoi se mulţumeşte pentru el, ca răspuns la iubirea dăruitorului. În momentul în care negociem darul în scopuri egoiste, atunci anulăm acest dar, iar iubirea dăruitorului este ofensată sau anulată.

Cu atât mai mult creaţia în sine nu se poate negocia, pentru că ea este darul lui Dumnezeu făcut omului, ca existenţa lui să fie una fericită. Când Dumnezeu a creat lumea, nu a negociat cu nimeni, ci a „negociat“ doar cu Sine, în sfatul intra-treimic, arătându-Şi prin aceasta iubirea Sa creatoare şi dorinţa de a dărui fericirea Sa unei creaţii făcute după chipul Lui, adică omului. De aceea omul, ca o coroană a creaţiei, are menirea de a se accepta pe sine, de a se înţelege pe sine, de a dori şi a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, de a primi întreaga existenţă creată ca dar divin, spre a-şi împlini în ea fericirea şi spre a întoarce această fericire la Dumnezeu, ca mulţumire pentru actul creator.

Creaţia ca dar nu poate fi negociată, schimbată sau mutilată. Aşa trebuie înţeleasă şi familia, ca dar imuabil primit de la Creator. Familia este gândită, dăruită şi susţinută de Dumnezeu pentru ca omul să poată dobândi fericirea şi comuniunea de iubire cu El, adică sensul şi scopul creaţiei.

Ideea că familia ar putea să arate altfel decât comuniunea de iubire dintre un bărbat şi o femeie, care duce la perpetuarea creaţiei prin urmaşi, este o idee ce ofensează şi anu­lează iubirea Creatorului. Dumnezeu nu poate fi „corectat“ în iubirea Lui creatoare. De fapt, atunci când se vrea re-definirea familiei, se vrea re-definirea actului creator al lui Dumnezeu, sau altfel spus creatura vrea să-şi creeze un nou dumnezeu, care creează nu dintr-o voinţă desăvârşită, ci din voinţa limitată şi schimbătoare a creaturii.

Ideea de re-definire a familiei în zilele noastre se dovedeşte a fi marele nonsens la care a ajuns gândirea umană complet secularizată. Ea este nu numai în opoziţie, dar este şi un atac la adresa învăţăturii creştin-ortodoxe bazată pe Revelaţie, iar nu pe principii sociale instabile prin sine.

Din nefericire, nu creştinii ortodocşi se împotrivesc celor care nu vor să mai înţeleagă familia ca dar divin, ci noi suntem atacaţi pentru că vrem să rămânem în Adevăr şi vrem să apărăm creaţia şi toate darurile lui Dumnezeu către noi oamenii, care nu se pot schimba, fără a se altera, atât în esenţa lor, cât şi relaţia cu Autorul lor. Familia nu poate fi supusă unui vot uman care să schimbe esenţa ei, sau scopul ei, fără a aduce blamul Celui care ne-a dăruit-o. Dacă cetăţenii pretind că în numele libertăţii au dreptul să-şi spună cuvântul, şi noi creştinii ortodocşi avem dreptul să dăm întâietate Cuvântului lui Dumnezeu.

Problema esenţială a vieţii creştine contemporane

Criza familiei contemporane, sub toate aspectele ei, este semnul cel mai grav al înscrierii societăţii umane pe o cale complet secularizată, care în fapt este o cale cel puţin ne-creştină, dacă nu chiar anti-creştină. Situaţia este cu atât mai tristă, cu cât chiar unii creştini sau denominaţiuni creştine apusene s-au declarat în favoarea căsătoriilor homosexuale. Felul înţelegerii familiei creştine va duce în mod evi­dent la rupturi şi mai mari între creştini. Aşa vom putea face diferenţă şi mai bine între Bisericile adevărate şi comunităţile religioase care pierd sau îşi „re-definesc“ legătura cu Revelaţia, şi între adevăratul şi falsul ecumenism. Este imposibil, sau cel puţin o impietate, să te rogi cu cel care vrea să-L „re-definească“ pe Dumnezeu ca şi Creator (mă refer aici la „bise­ricile“ care acceptă „binecuvântarea“ căsătoriilor homosexuale). Apărarea darului familiei în ziua de astăzi este misiunea pe care nu o putem abandona, fără a-L abandona pe Dumnezeu însuşi.

Faptul că familia este şi va deveni problema esenţială a vieţii creştine contemporane avea să-l reliefeze într-un mod inconfundabil, cu mulţi ani înainte, părintele Arsenie Boca. Nimeni nu s-a ocupat de problemele de familie, în toată profunzimea lor, inclusiv în aspectele cele mai intime, ca părintele Arsenie. Multe aspecte biologice, genetice, hormonale au fost explicate pentru prima dată în viaţa noastră bisericească, iar medicina mo­dernă descoperă abia acum câtă dreptate a avut acest părinte. Din acest punct de vedere, scrierile părintelui Arsenie ocupă un loc unic în toa­tă literatura noastră teologică. Ziceri ca „mai bine mori decât să omori“, „nu irosiţi e­ner­gia genezică“, „feciorie până la Cununie şi fidelitate până la moarte“, „nici refuz, nici abuz“ şi multe altele au luminat şi luminează viaţa de familie a numeroşi creştini ortodocşi. Toate acestea au întărit convingerea că mântuirea în „ecclesia major“ începe în cele mai mici detalii în „ecclesia minor“, iar cei care greşesc sau neglijează viaţa de familie îşi periclitează mântuirea în Biserica lui Hristos. De aceea familia nu poate fi un concept cu care ne putem juca, după curentele lumii, fără a periclita relaţia noastră cu Dumnezeu.

Dacă până acum, în decursul istoriei Bisericii, piatra de poticnire a creştinilor a fost problema autorităţii în Biserică şi a succesiunii apostolice, de acum înain­te, piatra de încercare va fi problema teologiei familiei, cu toate aspectele ei, inclusiv viaţa conjugală. Învăţătura Bisericii nu trebuie să cedeze în faţa noilor cu­rente sociale, cei care vor face aceasta se vor îndepărta iremediabil de Ortodoxie, iar Orto­do­xia trebuie să-şi asume situaţia - incomodă în lumea de azi - de a fi consecventă cu ea însăşi.

Aceasta nu înseamnă că Bi­se­rica Ortodoxă neagă existenţa homosexualităţii ca fenomen u­man, dimpotrivă, această pro­blematică apare din vechime, iar practica, viaţa duhovni­ceas­că, canoanele, iconomia arată fe­lul în care Biserica a răspuns a­cesteia, răspunsuri care oricând pot fi nuanţate sau ajustate. Ceea ce scandalizează este însă legătura care se face între „homosexualitate“ şi „familie“. A­ces­tea sunt două noţiuni care nu pot coexista, în esenţa lor, în sco­pul lor, în raţiunea lor. Nimeni nu are dreptul să confişte no­ţiu-nea de „familie“, ca legătură tai­ni­că dintre un bărbat şi o femeie, pe seama altor legături sau parteneriate. Aşa cum „familia“ nu se poate confunda cu „con­cubinajul“ sau cu „hare­mul“, sau cu viaţa celor care tră­iesc „single“, tot aşa ea nu se poa­te confunda cu nici o altă for­mă de convieţuire umană, bi­sexu­ală sau homosexuală.

Cei care nu mai acceptă familia ca dar imuabil iau ca armă principală şi deloc neglijabilă în sprijinul lor forţa dreptului civil. Constatăm cu durere că trăim o descreştinare continuă a dreptului civil, care trimite, aparent nevinovat, trăirea religioasă în sfera „privatului“. Este, de fapt, o relativizare a adevărului şi o bulversare a ierarhiei valorilor. Astăzi prind contur tot mai mult principiile păgâne ale vechiului drept roman, după care auctoritas, non veritas facit legem (autoritatea, nu ade­vă­rul, face legea), sau error co­mmu­nis facit jus (eroarea comună naşte dreptul). Chiar da­că, strict juridic vorbind, dictoa­nele de mai sus suportă nume­roa­se nuanţe, totuşi, în esenţă, ele exprimă evi­dent înde­păr­ta­rea de principiile creştine reve­la­te. Pa­ra­doxul este că vechiul drept roman a supravieţuit pâ­nă astăzi tocmai prin în­creş­ti­na­re, de exem­plu, prin marele le­gislator romano-bizantin Jus­ti­nian. Acum însă ne înscriem exact pe un drum opus acestuia.

Din punct de vedere ortodox, revizuirea Constituţiei Ro­mâniei nu ar trebui să în­sem­ne începutul descreş­ti­nă­rii noastre. Faptul că o gân­dire minoritară, aflată în o­po­zi­ţie cu învăţătura creştin-ortodoxă, vrea să devină normativă este o mare nedreptate. Nu blamăm pe nimeni, nici măcar pe cei care Îl blamează pe Dumnezeu. Vrem numai să apărăm darurile pe care Dumnezeu însuşi ni le-a făcut. Vrem să apărăm creaţia pe care am primit-o de la Dumnezeu şi să o întoarcem Acestuia, nemutilată, ca recunoştinţă.

Darul familiei nu poate fi confiscat fără a ni-L confisca pe În­suşi Dăruitorul ei. Familia nu poa­te fi privită ca un simplu con­cept juridic, supus mereu trans­formărilor, pentru că atun­ci toată creaţia ar trebui recon­cep­tualizată. În felul acesta, prin instrumentul şi forţa dreptului, îl facem pe om un nou dum­nezeu, care re-concepe lu­mea.

Este normal şi necesar să folosim modelele şi experienţa altora. Aşa s-a născut legislaţia modernă a României, luând exem­plele cele mai bune din Europa. Aceasta nu înseamnă însă că dacă Apusul a început să apună din punct de vedere creştin, trebuie şi noi să facem la fel. Este bine uneori să copiem, dar să nu... căpiem! Adică să nu ne lăsăm furaţi de mentalităţi şi viziuni care duc la degradare morală şi creştină ireversibilă.