Dicționar teologic: Post

În Vechiul Testament

 Alimentația vegetală, caracteristică postului, este prezentată în Vechiul Testament ca fiind hrana firească rânduită omului de Creator („iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământu­lui și tot pomul care are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră” - Facerea 1, 29), în timp ce consumul de carne este îngăduit abia după potop (Facerea 9, 3). Prima formă a postului poate fi identificată în porunca pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni, aceea de a se abține de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Căderea protopărinților a însemnat o ruptură a postului, motiv pentru care postul este interpretat drept cale de reîntoarcere la starea paradisiacă și de restaurare a firii umane. Postul din perioada veterotestamentară este atestat de-a lungul întregii istorii a po­porului evreu. În cadrul cultului iudaic existau posturi rânduite oficial, la care se adăuga postul ținut în perioadele de criză (secetă, invazii ale popoarelor păgâne etc.) ca mijloc de pocăință și de împăcare a omului cu Dumnezeu. Cel mai elocvent exemplu îl reprezintă postul lui Moise, care înainte de a primi cele zece porunci a postit pe Muntele Sinai, timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fără a mânca sau a bea (Ieși­rea 34, 28). În mod similar, postul a fost practicat și de alți profeți, ca Ilie și David (I Regi 19, 8; Deut. 9, 9; 16, 3). În vremea Mântuitorului, dintre iudei, cei mai cunoscuți erau fariseii, care se remarcau prin posturile frecvente, ținute de două ori pe săptămână - joia și lunea - în amintirea urcării și coborârii lui Moise de pe Muntele Sinai. Cu toate acestea, postul lor era doar de fațadă și nu din convingere sinceră.

În Noul Testament

În perioada de început a Creștinismului avem mai multe mărturii referitoare la practicarea postului. Ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul obișnuiau să postească frecvent (Marcu 2, 18) și se arătau surprinși că ucenicii lui Iisus nu respectau deloc această practică. Hristos le-a explicat că nu este potrivit să postească cât timp Mirele este cu ei, dar va veni vremea când și ei vor posti.

Cuvintele lui Hristos de la Matei15, 11 (și Marcu 7, 15): „Nu ceea ce intră în gură spur­că pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” - sunt invocate în mod greșit împotriva postului, deoarece postul spiritual și postul material se condiționează reciproc; nu există post duhovnicesc fără post trupesc, după cum nici postul trupesc nu are sens fără cel duhovnicesc.

Știm că Hristos a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustiul Iudeei (Matei 4, 2; Luca 4, 2), arătând prin aceasta că postul nu este doar o rânduială sau un obicei, ci o slujire adevărată adusă lui Dumnezeu. Însoțit de rugăciune, postul devine armă împotriva diavolului (Marcu 9, 29). De altfel, atât în Faptele Apostolilor (13, 2; 14, 23), cât și în epistolele pauline (1 Cor. 7, 5; 8, 8; 2 Cor. 6, 5; 11, 27) se poate observa că postul era o practică obișnuită în comunitățile creștine.

Postul săptămânal

Postul de miercuri (în amintirea arestării și judecării lui Hristos de către sinedriu) și vineri (pomenirea răstignirii și a morții Sale pe cruce) este menționat pentru prima dată în cap. 8 al Didahiei sau Învățătura celor 12 apostoli. Din Constituțiile Apostolice aflăm că, la început, exista doar postul din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, iar acest post a fost extins mai târziu la patruzeci de zile, devenind cunoscut în secolul al IV-lea sub numele de Postul Sfintelor Paști sau Marele Post.

Posturile erau, de obicei, marcate prin refuzul oricărui fel de hrană de la răsărit până la apus, deși mai târziu s-a permis un consum limitat de alimente pe parcursul zilei. Unele posturi constau în consumarea de legume fără ulei, iar în alte situații se practica „abstinența”, care presupunea evitarea cărnii și a vinului. În plus, părintele duhov­nicesc era cel care stabilea măsura postului, astfel încât credinciosul să nu cadă în extreme, adaptând rigorile ascetice la capacitatea fiecăruia.

Dincolo de aceste aspecte practice, postul are și un caracter eshatologic. Motivația sublimă a postului creștin este dorul după Mirele Hristos și așteptarea revenirii Sale, fiind astfel nu doar o înfrânare a trupului, ci și o pregătire duhovnicească și o anticipare a Împărăției (Matei 9, 14-15; Marcu 2, 18-20; Luca 5, 33-35). Această dimensiune eshatologică este reluată de Hristos prin cuvintele: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34), subliniind legătura între post și privegherea duhovnicească.

Așadar, putem susține cu certitudine că Biserica primară a adoptat practica postului în special din tradiția apostolică. Scopul postului este de a pregăti credinciosul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, însă nu în sensul unei purificări magice care să-l ridice pe om până la divinitate. Postul este un semn al libertății, al voinței și al pocăinței. Prin post, omul are posibilitatea de a se transforma, demonstrând că dependența sa de hrană și de aspectele materiale nu este una absolută.

Postul autentic este o expresie a convertirii interioare și trebuie practicat în taină (Matei 6, 16-18), nicidecum în mod ostentativ. De aceea, Dumnezeu va recompensa nu postul în sine, ci mai degrabă atitudinea interioară a postitorului.