Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Familia - altarul neprihănit al iubirii

Familia - altarul neprihănit al iubirii

Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Protos. Drd. Joachim Bejenariu - 09 Sep, 2020

După ce ieri am sărbătorit Nașterea Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, astăzi, Biserica Ortodoxă Română ne îndeamnă să-i prăznuim cu evlavie pe părinții săi, Sfinții și Drepții dumnezeiești Ioachim și Ana, mai ales în acest an omagial al pas­to­ra­ției părinților și copiilor. Alături de Sfinții Părinți Ioachim și Ana, Biserica a binevoit să ne învrednicească şi de rugăciunile Sfinților Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic, precum și de mijlocirile a doi mari sfinți care s-au nevoit pe pământ românesc: Cuviosul Chiriac de la Tazlău și Cuviosul Onufrie de la Vorona. 

Sfinții Părinți Ioachim și Ana erau de neam bun și îndestulați cu toate darurile cele duhovnicești și pământești. Sfântul Ioachim era din neamul regelui David, iar Sfânta Ana era de neam preoțesc, din seminția lui Aaron, fiica lui Mathan preotul. În familia lor stăpâneau întru toate dumnezeiasca dragoste și frica de Dumnezeu. Nu se auzeau acolo cuvânt deșert, cuvânt de ceartă sau de necinste. Nu se săvârșeau acolo fapte neplăcute lui Dumnezeu, nu erau beții și desfătări, nu erau certuri și tulburări pământești, cum uneori sau tot mai des auzim că se întâmplă în familiile de astăzi. Casa lor era o adevărată biserică, era loc de rugăciune și preamărire a lui Dumnezeu, casă de odihnă a călătorilor și adăpost tuturor străinilor. În duminici și sărbători împărțeau ave­rea lor în trei părți: o parte o dădeau lui Dumnezeu, o parte la săraci, iar cealaltă parte pentru traiul lor. Și atât de mult au plăcut lui Dumnezeu, încât i-a învrednicit pe ei să fie părinţii Fecioarei celei fără de pri­hană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre a-I fi maică. Dar la această vrednicie nu au ajuns până ce nu L-au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor și în mâhnirea inimii, cu mult post și rugăciuni. Că înainte merge mâhnirea și apoi vine bucuria! Și înainte-mergătoare a cinstei este necinstea și povățuitoare spre câștigarea celor bune sunt cererea și rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Iată cum arată zugrăvită în puține cuvinte dorința unei familii creștine de a avea copii. Icoana cea mai vie, exemplul de urmat de familiile de astăzi care întâmpină felurite probleme, este chiar această familie a Sfinților Părinți Ioachim și Ana, care nu au deznădăjduit, nu au încetat să se roage, să postească și să creadă că Dumnezeu le va asculta cererea. 
Familia este cea dintâi formă de viață de pe pământ, căci mărturie avem în Sfânta Scriptură la cartea Facerii, în primul capitol, la versetul 28: „Și Dumnezeu i-a binecuvântat”. Pe cine a binecuvântat? Prima familie, Adam și Eva cea veche, căci Eva cea nouă ieri s-a născut. Iar binecuvântarea este însoțită de porunca: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere, 1, 28).

Așadar, putem spune că familia este prima biserică întemeiată de Dumnezeu în rai. În sânul familiei, cei doi soți pot duce cea mai curată viață creștinească: în rugăciune, post, spovedanie, milostenie și naștere de prunci. Familia este leagănul bucuriei, cuibul vieții pă­mân­tești, școala cea mai înaltă de creș­tere și educare a copiilor. Familia ne oferă cei șapte ani de acasă, cum sunt numiți în popor, adică formarea fundamentală a vieții noastre la vârstă fragedă. În familie, înveți tot timpul. Împletești dragostea și afecțiunea cu responsabilitatea și buna rânduială. Dragostea din sânul familiei, dragostea părintească nu poate fi înlocuită. Familia este deci altarul neprihănit al iubirii.

Sinodul care a combătut nestorianismul

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte astăzi și pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic. Acesta s-a desfăşurat în oraşul Efes din Asia Mică, în anul 431. Lucrările lui au început în data de 22 iunie 431 şi au durat până la 31 iulie. Au participat 198 de episcopi, între care s-a numărat, din părţile noastre, şi Episcopul Tomisului, Timotei. Sinodul s-a desfăşurat în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes şi a combătut nestorianismul. Erezia condamnată de Sfinții Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic era afirmată de Nestorie, care din anul 428 ocupa scaunul de arhiepiscop al capitalei imperiale Constantinopol. El susţinea erezia că în Iisus Hristos există două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, Care S-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism.

Cuvioșii Chiriac de la Tazlău și Onufrie de la Vorona

Acești doi mari cuvioși se află între numeroșii părinți care au sfințit pământul țării noastre prin înalta lor viață duhovnicească. Cuviosul Chiriac de la Tazlău s-a arătat vas ales al Duhului Sfânt, numărându-se în rândurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova, alături de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, Cuviosul Paisie Velicikovski, Cuviosul Onufrie de la Sihăstria Voronei, Chiriac de la Bisericani și alți trăitori rămași necunoscuți. Încă din timpul vieții, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit și de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut și i-a sărutat sfintele moaște, după cum însuși mărturisește: „Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani și pe Chiriac de la Tazlău“, iar în Patericul Sfinților moldo-români, din anul 1888, se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstrește și alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăului și tare mult s-a luptat împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți și desăvârșit i-a biruit“. 

Drept mărturie a viețuirii sale sfinte și minunate este aceea că, după moarte (1660), trupul, fiindu-i dezgropat, după rânduială, a fost găsit nestricat. Cu adâncă credință și nădejde vin astăzi să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni.

Cuviosul Onufrie de la Vorona este unul dintre cei mai mari sihaștri al ținuturilor boto­șănene, viețuitor al Schitului Sihăstria Voronei. Despre viața acestui cuvios părinte se cunosc foarte puține amănunte, el voind să fie cunoscut lui Dumnezeu, iar nu oamenilor. Din unele însemnări de pe manuscrisele copiate de el și de ieroschimonahul Nicolae, care a viețuit împreună cu el, știm că s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns să fie guvernator al unui ținut. Dorind viața pustnicească și aprinzându-se cu dumnezeiasca râvnă, a lăsat familia, onoarea rangului și patria sa în jurul anului 1749, venind în ținuturile Moldovei. Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, nevoitori în osteneli tăcute și smerite, ascunși de ochii lumii în adâncul codrilor. A cercetat numeroase mănăstiri, culegând cu hărnicie, asemenea unei albine, sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine și urmarea lui Hristos, dar mai ales învățând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută lui Dumnezeu. Se ocupa și cu citirea Scripturii și a altor cărți folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă și răbdare, împo­do­bin­du-le cu o scriere frumoasă. A viețuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovnicește în preajma unor aleși părinți duhovnicești, precum Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovski. În anul 1764 a intrat în obștea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se apoi în pustie spre liniștire. Timp de 25 de ani a viețuit într-o peșteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoință, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere și neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun. Făgăduindu-se întru totul Domnului Hristos, a îmbrăcat schima cea mare, pe care o va primi din mâna duhovnicului său, starețul Paisie, în anul 1774, la Mănăstirea Dragomirna, revenind apoi în locul nevoințelor sale, la peștera din preajma Sihăstriei Voronei. A adormit întru Domnul la 29 martie 1789. 

Să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne cere să privim „cu luare aminte” la pilda vieții lor și la felul „cum și-au sfârșit viața” și să le urmăm credința (Evr. 13, 7).
Să-i rugăm pe Sfinții Părinți Ioachim și Ana, pe Sfinții Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic, pe Sfântul Onufrie de la Vorona, dimpreună cu Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, să mijlocească la Dumnezeu astăzi, de ziua lor, și în toate zilele vieții noastre, iertarea păcatelor noastre, să ne dăruiască sănătate trupurilor și mai cu seamă sufletelor noastre.