Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Jertfirea fiicei lui Ieftae: tragic sacrificiu uman în Vechiul Testament sau călăuză spre Hristos?

Jertfirea fiicei lui Ieftae: tragic sacrificiu uman în Vechiul Testament sau călăuză spre Hristos?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Ioan Alexandru Rizea - 06 Sep, 2022

Cea de-a șaptea carte a Scripturii vetero-testamentare, cartea Judecătorilor, pune în lumină mai mulți lideri harismatici ai poporului evreu, conducători militari, „izbăvitori” dăruiți de Dumnezeu și înzestrați de Acesta cu puteri speciale, astfel încât poporul ales să devină complet independent față de popoarele canaanite nebiruite încă (madianiți, filisteni, amoniți). Relatând fapte și evenimente fascinante petrecute pe parcursul a două secole, cuprinse între stabilirea evreilor în Canaan, sub conducerea lui Iosua, și nașterea regalității israelite (cca 1220-1050 î.Hr.), scrierea prezintă istoria tragică a judecătorului Ieftae (Judecători 11-12, 7) care, într-un moment de răscruce pentru poporul evreu, face înaintea lui Dumnezeu o promisiune necugetată prin care va pune în pericol viața iubitei sale fiice.

„Războinic viteaz”, „tare întru vârtute”, potrivit Bibliei de la Blaj („vir fortissimus atque pugnator”, cf. Vulgata), Ieftae Galaaditul era un om de condiție joasă prin naștere, fiul unei desfrânate („mulieris meretricis” cf. Vulgata), pe care textul masoretic o prezintă ca fiind o adevărată „zônâ”, adică o femeie eminamente depravată, coruptă și demnă de disprețul societății. De aceea, tânăr fiind, Ieftae este marginalizat de societate și alungat din casa tatălui său, motiv pentru care se refugiază în ținutul Tob, la est de Iordan, și devine conducătorul unor „oameni fără de căpătâi” care alcătuiau o grupare „teroristă”, specializată în jafuri și alte nelegiuiri. Din fericire, în momentul în care amoniții amenință Galaadul, ținutul din care era originar și Ieftae, bătrânii po­porului, neavând conducător, merg să îl roage pe războinic să devină judecător („căpetenie”) peste Israel. Acceptând rugămintea acestora, Ieftae încearcă, pentru început, să rezolve conflictul pe cale diplomatică, însă negocierile pentru pace eșuează, iar conducătorul evreu pregătește riposta împotriva adversarilor, moment în care, mărtu­risește Scriptura: „Duhul Domnului a fost peste Ieftae”. Ajuns pe câmpul de luptă, aproape de hotarele amoniților, judecătorul face înaintea lui Dumnezeu o fă­gă­duință pripită și bizară, prin care se angajează să aducă, în cazul unei victorii, jertfă de ardere de tot pe „oricine” îi va ieși în întâmpinare din porțile casei sale. Trebuie remarcat faptul că înseși traducerile după textul masoretic al Vechiului Testament întrețin ambiguitatea frapantă a făgăduinței judecătorului israelit, întrucât redau textul folosind atât varianta unui pronume relativ pentru persoane („oricine”, „whoever”), cât și pe cea a unui pronume relativ pentru animale sau obiecte („orice”, „whatever”). În continuare, armata lui Ieftae obține victorii răsunătoare în Transiordania, umilindu-și dușmanii, însă, la întoarcere, bucuria viteazului Ieftae se transformă în tulburare și spaimă teribilă, căci este întâmpinat, „cu timpane și jocuri”, chiar de singura sa fată…

Oare ce s-a întâmplat, cu adevărat, mai ­departe? Bineînțeles, nu vom putea ști sigur niciodată. Scriptura pare destul de reținută în a oferi detalii semnificative, iar arta aghiografului este desăvârșită. El se rezumă doar la ideea că, după ce fata și-a plâns fecioria (ebr. „bĕtûlay”) timp de două luni în munte, Ieftae „a făcut cu ea cum făgăduise; și ea n-a cunoscut bărbat”. În mod categoric, era imperativ ca promisiunea să fie îndeplinită, însă textul, sărac în detalii semnificative, conturează două ipoteze exegetice: cea a unui dramatic sacrificiu sângeros și cea a unei jertfe simbolice.

Prima interpretare este susținută de majoritatea Părinților și Scriitorilor Bisericești (Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Teodoret al Cirului), precum și de istoricul iudeu Josephus Flavius, care îl condamnă cu fermitate pe Ieftae pentru jertfirea fiicei sale, spunând că acest lucru „nu este nici în spiritul Legii, nici pe placul lui Dumnezeu” (Antichități iudaice V, 6, 10). În completare, Teodoret al Cirului ne învață că Dumnezeu preferă să nu intervină în cazul jertfirii fiicei lui Ieftae pentru a atrage atenția, în mod pedagogic, că oamenii trebuie să fie cumpătați în promisiunile pe care le fac.

Cea de-a doua ipoteză pare mult mai realistă, întrucât nu contrazice spusele naratorului și nu contravine flagrant Legii iudaice. Pentru început, credem că este de la sine înțeles faptul că Ieftae nu s-a gândit nici o clipă că făptura care îl va întâmpina și pe care promisese că o va aduce drept jertfă de ardere de tot va fi chiar singura sa fiică sau vreun alt om. Totuși, pus într-o astfel de situație total nefericită, singura opțiune pe care o puteau accepta atât el, cât și Legea era să își sacrifice fata în chip simbolic, închinând-o lui Dumnezeu. Astfel, prin afierosire, ea era obligată să ducă o viață în deplină sfințenie și să își păstreze fecioria neîntinată, un fapt insolit în societatea iudaică.

Este greu de crezut că preoții timpului ar fi acceptat ca Ieftae să aducă lui Dumnezeu o jertfă umană, fapt interzis complet de prescrip­țiile Legii. Mai mult, în cazul holocaustului, jertfa adusă trebuia să fie în mod obligatoriu de parte bărbătească, iar, în cadrul ritualului, ea urma să fie jupuită, tăiată în bucăți, spălată și arsă în întregime. Bineînțeles, un asemenea tablou terifiant nu putea fi tolerat de poporul iudeu și, mai târziu, nici de Apostolul Pavel care, cu siguranță, nu l-ar fi inclus pe Ieftae în pleiada selectă de bărbați drept­cre­dincioși ai lui Israel, care „prin credință au biruit împărații și au făcut dreptate” (Evrei 11, 33), dacă ar fi înfăptuit o asemenea oroare.

Sfântul Maxim Mărturisitorul este singurul dintre Părinții și Scriitorii Bisericești care interpretează minuțios, cu lupa unui teolog erudit, faptele descrise de aghiograf. Trăitor profund al Cuvântului Scripturii, sfântul nu se concentrează asupra tragismului unei eventuale jertfe umane, ci, folosind tipologia, afirmă că Ieftae preînchipuie persoana Fiului lui Dumnezeu, iar fiica lui, a cărei feciorie va rămâne neîntinată, preînchipuie Trupul preacurat al Acestuia. Să nu uităm că, în limba greacă, termenul trup este chiar de genul feminin, fapt care întărește ideea sfântului. Mai mult, Sfântul Maxim explică semnificația numelui „Ieftae”, arătând că el se tâlcuiește „deschizătură a lui Dumnezeu” sau „El deschide”, ceea ce indică faptul că Hristos este antitipul lui Ieftae, iar jertfa de feciorie a fiicei sale este antitipul curăției desăvârșite a Mântuitorului. Așadar, din toate acestea, înțelegem că episodul jertfirii fiicei lui Ieftae trebuie privit dincolo de orice tragism, întrucât el este o veritabilă călăuză spre Hristos, la fel cum întreaga Scriptură a Vechiului Testament trebuie privită ca o solemnă uvertură a operei mântuitoare, împlinită în Persoana Fiului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Citeşte mai multe despre:   Vechiul Testament