„Nu este frumusețe care să fie schilodită de tot în om”

Poate că una dintre cele mai mari dificultăți cu care suntem confruntați în această viață este să ne pierdem simțul frumosului și să nu mai observăm astfel magnitudinea creației divine și a omului ca împărat al acesteia. În lumea căzută în care ne aflăm, frumusețea creației trece nevăzută, de vreme ce omul distruge natura în fiecare zi fără nici un fel de scrupule pentru un profit meschin. În același timp, nu mai reușim să observăm nici frumusețea sufletească a aproapelui nostru și ne pierdem încrederea în restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, când vedem deformarea produsă de patimi.

Însă, dincolo de păcat, dincolo de distrugerea naturii, credința creș­tină ne propune o soluție netrecătoare: nădejdea în puterea miraculoasă de refacere pe care o aduce harul dumnezeiesc.

Fariseismul, ucidere a chipului frumos din om

Există o singură tipologie de oameni care sunt mai prejos de cei care păcătuiesc frecvent: fariseii. Fariseismul este cel mai mare „virus” dăunător al credinței. Fariseii cred, fariseii se închină, uneori au o asceză perfectă, dar nu au nici un strop de iubire. Iubesc numai disciplina, dar nu-i pot iubi niciodată pe oameni. Nu pot înțelege farmecul și frumusețea care zace chiar și în cel mai mare păcătos de pe lumea aceasta. De aceea, opusul adevărat al credinței nu este necredința, ci fariseismul – imi­tarea aproape perfectă a credinței iubitoare, dar care este de fapt lipsită de iubire. Vedem că Hristos nu Și-a îndreptat niciodată cuvintele împotriva celor care păcătuiau în văzul tuturor, dintre care cei amintiți cel mai des în Evanghelii sunt vameșii și desfrânatele. Din contră, El îi mustră pe fariseii și cărturarii care uciseseră orice râvnă a celor din jurul lor de a sluji lui Dumnezeu. Cum poți sluji un Dumnezeu Care-ți vorbește numai în reguli, Care este veșnic gata să te pedepsească, Care nu ține cont de frumusețe, ci numai de lege, ordine și disciplină? Răspunsul este că nu poți să-L iubești. Nici fariseii nu iubeau această imagine deformată despre Dumnezeu. Ei doreau numai să ucidă, să-i ucidă pe cei care nu credeau ca ei, să ucidă orice ieșire din tiparele înguste ale minții lor bolnave, iar imaginea falsă pe care o propovăduiau despre Dumnezeu le întărea această credință, fiindcă Dumnezeul lor era zelos, gelos, crud cu cei care-i încălcau regulile. Până și binele pe care-l făceau fariseii putea fi considerat ca un păcat, ca o jignire la adresa celui care era sortit să-l primească. Iată un exemplu frumos dat de Mitropolitul Antonie de Suroj: „Trimițându-și una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: «Ține minte: o să-ți trebuiască toată dragostea de care este în stare inima ta ca oamenii să-ți poată ierta binefacerile...». Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puțin că cei din jur ne cer ajutor și-l primesc de la noi fără bucurie, câtodată chiar cu strângere de inimă” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina iubirii”, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bu­curești, 2009, p. 75). Însă adevărul este că Dumnezeu nu a fost niciodată crud. Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește, Dumnezeu nu stă să socotească dacă am făcut destulă pocăință pentru a șterge o viață de păcat. Să ne gândim la exemplul tâlharului de pe cruce. Cât a durat pocăința lui? O clipă. Și totuși clipa aceasta a șters cu desăvârșire viața de păcat pe care a dus-o. În inima tâlharului era încă un loc frumos unde Dumnezeu Se putea odihni. Și locul acesta din inima sa a ieșit la lumină prin lacrima pocăinței vărsată în acea clipă aproape eternă când s-a uitat în ochii Domnului și și-a dat seama, a intuit că în fața lui Se află o făptură nevinovată și, în același timp, o forță mai presus de fire. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne pocăim. Însă pocăința noastră trebuie să scoată la iveală frumusețea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. „Po­căința” fariseilor scoate la iveală doar ceea ce este mai rău în ei. În acest sens, Mitropolitul Antonie de Suroj spunea: 

„Nu este frumusețe care să fie schilodită de tot în om: dragostea pentru el, credința în el pot reface ceea ce s-ar fi părut că nimeni și nimic nu poate reface nici cu pedeapsa, nici cu învățătura. Și asta vedem tot timpul în Evanghelie. Vedem cum îi întâmpină Hristos pe păcătoși: El nu le reproșează nimic, El nu le pune întrebări despre viața lor trecută sau prezentă, El îi iubește, și ca răspuns la dragostea care se dă în dar, care se dă ca dar, omul se aprinde de recunoștință, și datorită recunoș­tinței devine vrednic de această dragoste. El poate fi iubit, dar nu pentru că este vrednic: el poate învăța să fie vrednic, pentru că e iubit” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina iubirii”, p. 81).

Să te jertfești de dragul frumuseții ascunse în om

Cuvintele următoare ascund în ele taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi și, în egală măsură, și profunzimea iubirii pe care trebuie să o avem față de semeni: „Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om și că ea vede, ea este văzătoare, însă, în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui și este gata să-și dea viața pentru tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat și tămăduit. Asta este ceea ce se numește atitudinea «cu întreagă înțelepciune» față de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina iubirii”, p. 60). Nu pot spune ce trezesc aceste cuvinte în inimile noastre. Noi îi iubim pe cei ușor de iubit, pe rudenii și prieteni, dar niciodată nu încercăm să-i iubim pe cei pe care nu-i iubește nimeni. Hristos i-a iubit pe vameși și pe desfrânate pentru că și ei erau copiii Săi. Nu iubești oare un copil care este mai răzvrătit tocmai pentru că te doare obrăznicia lui? Ba da, dacă ești om. Dar dacă ești fariseu, îl scoți de la inima ta. De câte ori nu i-am scos de la inima noastră pe alții spunându-ne că nu merită iubiți? Însă cine hotărăște când un om nu mai trebuie iubit? Dacă Dumnezeu a făcut din prigonitorul Pavel – apostol, din apostatul Petru – mai-marele apostolilor, din desfrânata Maria Magdalena – sfântă și din Matei vameșul – Evanghelist, atunci ce nu va face și din noi, dacă învățăm să-i iubim pe ceilalți? Așadar, să învățăm și noi să privim cu ochii lui Dumnezeu măcar o dată în viață: „Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesă­vârșit și totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată, dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să îl îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina iubirii”, p. 59). Să poți să iubești astfel înseamnă să poți să te jertfești până la capăt, iar de aceasta sunt capabili foarte puțini oameni. Însă nu tot timpul se jertfesc cei de la care ne-am aștepta să facă acest lucru, la fel cum ajung să se jertfească și unele persoane de la care nu ne-am aștepta niciodată. În definitiv, este și aceasta o taină a frumuseții creației lui Dumnezeu și, în special, a oamenilor care o deservesc.