„Numai unde este Biserica este Euharistia şi numai unde este Euharistia este Biserica”

Unitatea Bisericii reprezintă una dintre temele fundamentale ale teologiei creștine, aceasta decurgând din constituţia Bisericii, ca trup extins al Cuvântului întrupat, sublinia Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Încă din primele veacuri, Biserica a afirmat credința într-o singură comunitate sfântă, apostolească și universală, mărturisită în special prin cuvintele Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan: „Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Această unitate îşi are fundamentul în iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi și se manifestă în mod concret prin comuniunea dogmatică şi liturgică, prin Sfintele Taine și viața trăită în Hristos.

Originea și modelul uni­tății Bisericii se regăsesc în comuniunea de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. În rugăciunea arhierească, Mântuitorul Iisus Hristos Se roagă Tatălui astfel: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una...” (Ioan 17, 21). Această rugăciune exprimă nu doar o dorință, ci revelația unei comuniuni fundamentale între membrii Bisericii, asemenea comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi. Sfântul Apostol Pavel folosește metafora trupului pentru a descrie Biserica: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (1 Corinteni 12, 27). Imaginea scoate în evidenţă faptul că, deși membrii Bisericii sunt diferiți, ei sunt uniți prin viața harică izvorâtă din Hristos, Capul Trupului.

În teologia ortodoxă, această unitate nu este una de tip juridic sau instituțional, ci este mistică, euharistică și harică (Timothy Kallistos Ware, The Ortodox Church, London, 1997). Sfântul Dumitru Stăniloae subliniază că unitatea Bisericii „nu este o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă, ontologic-pnevmatică în Hristos şi în duhul Lui cel sfânt”. Acelaşi sfânt părinte afirmă că unitatea Bisericii este reflectarea unității Sfintei Treimi și se realizează în mod deplin în Sfânta Liturghie. „Biserica trăieşte în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Aşa cum nu se pot despărţi cele Trei Persoane din unitatea Lor iubitoare, aşa nu se poate despărţi nici Biserica de Dumnezeu şi nici membrii ei credincioşi întreolaltă, în profunzimea fiinţei lor (...). Euharistia, ca împărtăşanie comună, are o însemnătate deosebit de mare pentru menţinerea şi întărirea unităţii Bisericii. Biserica se menţine ca una prin împărtăşania comună de Hristos, dar întrucât Hristos este în Biserică prin împărtăşania comună şi prin coborârea Duhului Sfânt încă de la Apostoli, El vine pe de o parte din cer, pe de alta este în Biserică. Astfel, numai unde este Biserica este Euharistia şi numai unde este Euharistia este Biserica” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă II, 2010).

Euharistia, spune Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, nu este singura Taină prin care se menţie şi se întăreşte unitatea Bisericii. „Prin ea se desăvârşeşte unitatea între membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la început de ea. Ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară prin alte Taine, prin Botez şi prin Mirungere, iar dacă au căzut în păcate, prin Taina Pocăinţei”.

Observăm că unitatea exterioară a Bisericii a fost rănită în decursul istoriei de schisme, erezii și diviziuni. Una dintre cele mai semnificative rupturi a fost Marea Schismă din 1054, când Biserica Apuseană și cea Răsăriteană s-au separat din cauza unor majore diferențe teologice. Mai târziu, în secolul al 16-lea, Reforma protestantă a condus la o și mai mare frag­mentare, din dorința unor reformatori de a corecta greşelile sesizate în sânul Bisericii Romano- Catolice. Aceasta a dus la apariția a numeroase confesiuni.

Unitatea ca vocație vie a Bisericii

Cu toate acestea, unitatea Bisericii reprezintă o vocație vie a fiecărui credincios. Sfântul Apostol Pavel spunea în Epistola către Efeseni: „Siliți-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii”  (Efeseni 4, 3). Astfel, unitatea nu este pasivă, ci presupune efort spiritual, rugăciune, dialog și iubire. Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă în lucrarea Despre unitatea Bisericii că „nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată cel care nu are Biserica drept Mamă”. Pentru el, unitatea este esențială pentru mântuire și nu poate fi negociată. Vorbim, aşadar de unitatea Bisericii în dogme, în cult şi în lucrarea ierarhiei săvârşitoare a Tainelor (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă II).

„Biserica este arca iubirii şi a vieţii”

Adeseori, cuvântul „Biserică” produce repulsie omului contemporan secularizat. Acest lucru nu este doar produsul polemicii care se duce împotriva Bisericii „pe care porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18), ci, aşa cum spunea profesorul grec Georgios Mantzaridis, „şi relei ei reprezentări, şi identificării ei cu persoane sau împrejurări legate de ea, dar care se află undeva la marginea societăţii şi nu inspiră iubire şi respect. Biserica, însă, este arca iubirii şi a vieţii” (Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed. Bizantină, 2006, Bucureşti). În Biserică se realizează tainic unitatea tuturor credincioşilor, prin Botez omul fiind cuprins în Trupul tainic al lui Hristos. Aceasta se vede şi mai clar în practica liturgică de veacuri a Bisericii în cadrul Sfintei Liturghii. Pe Sfântul Disc se aşază Sfântul Agneţ, în dreapta mirida pentru Maica Domnului, în stânga miridele pentru cele nouă cete ale sfinţilor reprezentând mulţimea sfinţilor care formează Biserica triumfătoare, apoi miridele pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, ce reprezintă Biserica luptătoare. După Epicleză, la sfârşit, toate acestea sunt puse în Sfântul Potir în care se află astfel concentrată întreaga Biserică, capul ei fiind Hristos.

Unitatea Bisericii este o realitate teologică profundă, întemeiată pe unitatea şi iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi și manifestată în comuniunea liturgică și dogmatică. În lumea fragmentată de azi, Biserica este chemată să fie semn de speranță, far al Adevărului și călăuză pentru oameni. Vocația unității este și o chemare personală: de a trăi în iubire, adevăr și rugăciune, pentru ca lumea să creadă în Cel ce este Izvorul păcii, al iubirii şi al harului.