O religie pornită dintr-un sat de pescari

IPS Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop de Tirana-Durres şi Mitropolit al întregii Albanii, definea istoria drept "mişcare dramatică spre comuniunea finală a oamenilor cu Dumnezeu". Parte a acestei "mişcări" este şi întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care a primit să trăiască printre oameni, în istorie, pe pământ, dând naştere astfel creştinismului.

Conform calendarului, creştinii ştiu că Mântuitorul Hristos S-a născut în anul 1, eveniment ce a devenit piatră de temelie pentru numărătoarea erei creştine. Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul, cel ce a numărat anii de la Naşterea Domnului, a calculat că Hristos S-a născut în anul 753 ab Urbe condita. O explicaţie a calculului dionisian găsim în lucrarea "Istoria Creştinismului în date" a pr. dr. Eugen Drăgoi: "Dionisie a calculat că Hristos S-a născut la anul 753 de la fondarea Romei, dar ulterior s-a constatat că Naşterea Mântuitorului a avut loc cu 4 sau 5 ani mai înainte de această dată şadică pe la 748 a.U.c.ţ Totuşi, nimeni până acum n-a corectat eroarea lui Dionisie, numerotarea anilor rămânând aceeaşi - în mod corect, anul 2003, de exemplu, ar fi de fapt anul 2007 sau 2008". O informaţie destul de liniştitoare pentru cei ce promovează apocaliptic de tip hollywoodian calcule mayaşe despre anul 2012, care din punct de vedere cronologic a trecut!

Metropole şi sate

Pruncul Hristos, născut în oraşul Betleem din provincia Iudeea din Palestina, avea să dea naştere celei mai mari religii. Având începuturile într-un sat galileean, creştinismul va cuprinde rapid întreg bazinul Mării Mediterane şi se va răspândi, prin misiunea Sfinţilor Apostoli, în întreaga lume. Dacă istoria se concentrează mai mult asupra cetăţii Roma "aeterna", destinaţia tuturor drumurilor Antichităţii, istoria bisericească trece în umbră metropola pentru a se concentra asupra unei regiuni de la marginea imperiului. Misiunea Mântuitorului nu începe nici în capitala imperiului, nici măcar în Ierusalim (capitala provinciei), ci în satele pescarilor galileeni. Un pelerinaj pe urmele paşilor Mântuitorului ar atrage atenţia că locurile memoriale nu sunt atât de mult legate de oraşe, cât de munţi, dealuri, de malurile apelor, în general locaţii din afara cetăţilor. Relatările biblice despre evenimentele trăite de Mântuitorul în cetăţi sunt dintre cele tragice, întrucât doar câteva zile petrecute în cetatea Ierusalimului au fost de ajuns pentru a-L răstigni.

"Dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi"

Paradoxal, istoria prezentului pare diferită de istoria privită la timpul trecut. Evenimente trecute cu vederea sau ignorate de-a dreptul de contemporani sunt altfel valorificate de urmaşi. În primul secol creştin, iudeii priveau în cheie omenească evenimentele petrecute în jurul lor. Iisus Nazarineanul predica în afara cetăţilor, săvârşea minuni, transcendea Legea, era pedepsit, iar discipolii Săi propovăduiau, în continuare, ce îi învăţase. Cuvântul lui Gamaliel, fariseul învăţător de Lege din sinedriu chemat la judecata lui Petru şi a altor Apostoli, este edificator pentru felul cum priveau iudeii noua religie creştină. Predica Apostolilor era simplă: "Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 5, 30-32). Pentru cuvintele lor, iudeii se pregăteau să-i omoare, dar sunt temperaţi de Gamaliel, care arată că au mai fost personaje ce au avut discipoli, dar istoria i-a cernut pe toţi, amintind pe Teudas şi pe un Iuda Galileianul. Bătrânul înţelept lansează un îndemn ce avea să devină, prin împlinire seculară, proorocie: "Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 5, 38-39). Tocmai aceasta nu au văzut contemporanii Mântuitorului, care L-au osândit: Iisus Hristos era Mesia, pe Care înaintaşii lor L-au aşteptat şi L-au proorocit.

Iată cum Însuşi Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, avea să fie "prooroc în patria sa": "Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa" (Luca 4, 24). Iar în preajma Sfintelor Pătimiri, Iisus Hristos aminteşte cum a fost viaţa Sa printre iudei: "De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept" (Ioan 15, 24-25).

Drumul victorios al creştinismului în lumea antică

"Din satele aflate în jurul Mării Galileii şi-a început creştinismul drumul victorios în lumea păgână antică, dominată de idolatrie şi politeism, aducând un mesaj nou, Evanghelia, vestea cea bună, propovăduită de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos", observă pr. conf. dr. Daniel Benga. Creştinismul este prima religie care răspunde definitiv la problema morţii - una dintre temele fundamentale ale umanităţii - propovăduind învierea. De asemenea, în timp ce Dreptul roman era îngrădit de chingile conceptelor şi statutului social, creştinismul mărturisea că "nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni 3, 28).

Porunca Mântuitorului "Mergând, învăţaţi toate neamurile" (Matei 28, 19) avea să fie dusă la îndeplinire, uneori cu preţul vieţii, de Sfinţii Apostoli, care au propovăduit Evanghelia dincolo de orice bariere naţionale, etnice, lingvistice sau culturale. Însă trecerea de la iudaism la creştinism nu a fost una bruscă, pentru că noua religie nu a fost impusă prin decrete ale puterii seculare, ci a câştigat mase. Oameni care trăiseră o viaţă întreagă în anumite coordonate, cu tradiţii şi obiceiuri specifice, trebuia să le lepede, adaptându-se unei noi vieţi, de creştini. Iar pentru aceasta era nevoie de timp. De altfel, primele persecuţii asupra creştinilor au fost cele iudaice, iar primele victime le-au căzut Sfântul Arhidiacon Ştefan - lapidat şi Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului - aruncat de pe aripa templului. Au urmat secole de persecuţii, unele dintre ele existând până în zilele noastre. Un început curajos pentru o Biserică clădită de multe ori pe sângele martirilor, dar şi pe piatra mărturisirii, pe care "porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18).