„Oare va uita să Se milostivească Dumnezeu?”

În multele încercări ale vieții sau în suferința purtată în patul de spital, omul își pune întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu l-a uitat tocmai când el are mai mare nevoie de ajutorul Lui. Sentimentul uitării de Dumnezeu este unul ce pornește din slăbirea credinței și, alimentat de slăbirea puterilor trupului, poate duce la deznădejde. În astfel de momente, cuvintele celor apropiați sunt considerate de prisos. Dar oare tocmai răspunsul lui Dumnezeu nu le va îndupleca necredința? Sinteza pe care v-o propunem din textele revelate ale Vechiului Testament ar putea fi un răspuns la această dialectică a uitării: Din ce cauză vin necazurile peste noi? Dumnezeu uită de noi sau noi uităm de Dumnezeu? Vom sfârși, oare, în uitarea unul față de celălalt și a noastră de Dumnezeu?

Scriptura Vechiului Testament scoate în evidență nepăsarea omului față de semnele vremii, ca timp al manifestării binecuvântării sau mâniei divine. 

Timpul de pace și de prosperitate este experiența istorică a binecuvântării revărsate din milostivirea lui Dumnezeu. Însă modul egoist și autarh de a lucra ceea ce primim ca dar dumnezeiesc ne transformă în indivizi mult prea preocupați de propriul bine, de întărirea trupului cu hrană (Osea 13, 6) și de întărirea zidurilor propriilor cetăți (Osea 8, 14) - de îndesarea grosolană și solidificarea relației cu ceea ce depășește propriile bariere, ca expresie a secu­rității politice, iar nu teologice -, ne transformă în oameni care L-au uitat pe Dumnezeu. În acest sens, proverbiale devin cuvintele Înțe­lep­ciu­nii lui Isus Sirah: „În ziua bunătăţilor este uitarea răutăţilor şi în ziua răutăţilor nu este pomenirea bunătăţilor” (11, 27).

Dar și timpul determinat al suferințelor aduce uitarea belșu­gului de binecuvântări al lui Dumnezeu (Facere 41, 30; Sir 11, 29), coborât în mod minunat asupra poporului ales (Neem. 9, 16; Ps. 77, 14; 105, 13, 21). Din această cauză vine și mustrarea profetică: „Tu ai uitat pe Dumnezeul izbăvirii tale şi de Stânca scăpării tale nu ţi-ai adus aminte” (Is. 17, 10, precum și în textele Ier. 50, 6; 3, 21; 13, 25). De aceea psalmistul cheamă pe om la recunoștință și la aducerea-aminte de lucrarea Domnului în propria viață: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui!” (Ps. 102, 2).

Rațiunea noastră de a trăi este Dumnezeu. Chiar dacă, prin păcatele noastre, am uitat pe Apărătorul - Cel ce ne-a născut și Cel ce ne-a zidit, Dumnezeul Cel veșnic (Deut. 32, 18; Baruh 4, 8) -, în grija părintească a lui Dumnezeu, noi, „cei răniți, suntem degrabă vindecați, ca nu cumva, căzând în adâncă uitare, să fim înstrăinaţi de la bunătăţile Sale” (Înț. Sol. 16, 11).

Dumnezeu ne invită în întreaga noastră viață la o schimbare a vederii proximității, a adâncurilor în­tunecate și a orizonturilor îndepărtate prin scrutarea tainelor sfinte ce se ascund în creație. Opacitatea materiei ne oprește însă adeseori privirea la exteriorul sensibil, dorit a fi idolatrizat (Deut. 43, 22; Jud. 3, 7; Ier. 23, 27), cauză a morții (Deut. 8, 19).

Uitarea de Dumnezeu înseamnă uitare a legilor trimise din cer și a legământului încheiat cu poporul ales, expresia văzută a manifestării autorității și dreptății divine între oameni. De aceea, îndemnul „Luaţi seama să nu uitaţi legământul Domnului...!” este adeseori repetat (Deut. 4, 23; 8, 11; IV Rg. 17, 38), dar și ușor ignorat, încât Ieremia va chema profetic umanitatea la o nouă rânduire: „Veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic, care nu se va uita!” (50, 5), și „fiindcă tu ai uitat de legea Domnului, şi Eu voi uita pe fiii tăi”, afirmă profetul Osea (4, 6).

Tăcerea lui Dumnezeu în viața noastră, aparenta absență a Lui în deșertul inimii noastre și al experienței cotidiene, temerea de viitorul nesigur și de suferință ca experiențe ale necunoscutului (Ps. 49, 23; Iez. 23, 35; Ier. 30, 14) ne provoacă să reflectăm la întrebarea psalmistului: „Oare, se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat?” (Ps. 87, 13).

Pentru omul drept, care prin rugăciune, smerenie și evlavie nu uită pe Dumnezeu, cuvintele Psalmului 118 sunt precum o doxologie, un imn al recunoștinței față de Bunătatea Atotmilostivă, o rugă în timp de necaz, un antidot la autosuficiența noastră, dar și un medicament în timp de boală și suferință: „Calea adevărului am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat. (...) În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. (...) Sufletul meu în mâinile Tale este pururea şi legea Ta n-am uitat. (...) Topitu-m-a râvna casei Tale (...). Tânăr sunt eu şi defăimat, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. (...) Vezi smerenia mea şi mă scoate, că legea Ta n-am uitat. (...) Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat” (Ps. 118, 30.93.109.139.141.153.176).

O temere constantă în om: „Uitat-a Dumnezeu!“ (Ps. 9, 31)

Omul necredincios trăiește angoasa însingurării și a izolării, în ciuda unui climat social favorabil. Absența comunicării omului cu Dumnezeu, ce decurge dintr-o muțenie a spiritului și dintr-o incapacitate de a auzi strigătul părintesc al Tatălui ceresc, conduce la auzirea propriei voci, reflectată echoic în ceilalți și la absența reperelor autentice. Propria singurătate e văzută ca vină a lui Dumnezeu: „Sprijinitorul meu eşti Tu, pentru ce m-ai uitat?” (Ps. 41, 12); „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce fața Ta de la mine?” (Ps. 12, 1). Și totuși, venirea în sine aduce, puțin câte puțin, adevărata auzire a glasului Tatălui ce Își așteaptă fiul risipitor (Ps. 30, 12) și nădejdea, exprimată retoric, că Dumnezeu nu l-a uitat: „Oare, va uita să Se milostivească Dumnezeu? Sau va închide în mâinile Lui îndurările Sale?” (Ps. 76, 9). De aceea, răspunsul la temerea noastră, exprimată în subtitlul însoțit de textul din Ps. 9, 31, vine, imediat, în versetul următor: „Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, înalţă-se mâna Ta, nu uita pe săracii Tăi până în sfârşit!” (Ps. 9, 32).

Dumnezeu Își aduce aminte de om – o relevantă imagine retorică biblică a mântuirii

În încercările vieții și în batjocura altora, uitându-ne în oglinda sufletului nostru, părem cu adevărat uitați de Dumnezeu (III Mac. 5, 22). Dar cuvântul revelat de Dumnezeu și grăit la ureche nouă, tainic, din Scriptură, în Biserică, ne încredin­țează de faptul că Izbăvitorul ne este aproape: „Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun şi îndurat; nu te va lăsa, nu te va pierde şi nici nu va uita legământul încheiat cu părinţii tăi, pe care l-a întărit cu jurământ înaintea lor” (Deut. 4, 31). Profetul Isaia ne întreabă retoric: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Is. 49, 15). Fiindcă, afirmă dreptul Iov, „vei uita necazul tău de azi şi-ţi vei aduce aminte de el numai ca de nişte ape, care au fost şi au trecut” (11, 16).