Psaltirea, dar dumnezeiesc pentru suflet

Socotită a fi cea mai populară scriere a Vechiului Testament, Psaltirea a rămas de mii de ani cartea de rugăciune la îndemâna celor care cheamă în ajutor numele lui Dumnezeu. Este arma duhovnicească nelip­sită din rugăciunea monahului şi, totodată, mângâierea fiecărui creştin la vreme de postire şi întristare. Cei 150 de psalmi din care se alcătuieşte cuprind în sine „tot ceea ce este mai folositor în toate”, definind-o întru totul ca pe „o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos”.

Confirmarea Psaltirii drept carte de căpătâi pentru viaţa duhovnicească a omului credincios vine din înseşi cuvintele Mântuitorului Hristos, care le-a spus ucenicilor Săi după Înviere că trebuia să împlinească toate cele scrise despre Sine „în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi” (Luca 24, 44). Căutând la profunzimea conţinutului din această lucrare plină de har dumnezeiesc, Sfinţii Părinţi au dorit să surprindă şi să tâlcuiască folosul şi roada duhovnicească adusă pentru suflet şi pentru trup. Sfinţii Vasile cel Mare şi Efrem Sirul sunt între cei mai reprezentativi exegeţi ai Psaltirii, cuvintele lor de învăţătură însoţind şi astăzi conţinutul liturgic al acestei lucrări.

Nevoitor neîntrecut şi teolog luminat al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat un comentariu unic la Cartea Psalmilor. Cuvintele sale pun în lumină folosul aparte al acestei cărţi prin care Părinţii de odinioară, rugându-se fierbinte, făceau minuni, alungau demonii şi-i aduceau pe îngeri pe pământ. De la el aflăm că citirea în stare de rugăciune a Psaltirii „vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce cât se poate de grabnic însănătoşirea celui de curând rănit. Îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cui­bărească în suflete, să fie îndepărtate, şi la aceasta ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufleteşti pline de bucurie şi de plăcere, care face ca în suflete să ia fiinţă cugetele cele înţelepte” (Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt înainte la Psalmi). Cuvântul Psaltirii este doctorie pentru trup şi suflet. În învăţăturile psalmilor, Sfântul Duh aşază „doctoria” cea mult trebuincioasă mântuirii noastre. „De astfel, tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel. Deci, aceasta este cauza care a făcut ca să se ajungă şi pentru noi la cântările pline de armonie ale psalmilor, pentru ca cei care-i vor citi să creadă că fac cântări, iar în realitate să-şi cultive sufletele” (Ibidem). În această stare, creştinul dobândeşte „liniştea sufletului” şi alungă de la sine „valul gândurilor”, slăbeşte „mânia sufletului” şi înfrânează „pornirea către patimi”.

Cel mai mare teolog şi imnograf al Siriei creştine, numit şi „Harpa Duhului Sfânt”, Sfântul Efrem Sirul, laudă la rândul său foloasele psihosomatice ale Psaltirii. Asemenea Sfântului Vasile, poetul sirian vede în Psaltire medicamentul duhovnicesc care vindecă suferinţele cele ascunse ale sufletului şi dă trupului putere să lucreze cele ce sunt spre folosul mântuirii. „Psalmul este alinarea sufletului, dăruitorul păcii. Psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducătorul de ajutor al îngerilor, armă întru frica de noapte, odihnă ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe pustietăţi le face sălaşe, pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de slovă, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Praznicelor le dă strălucire, pe întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor” (Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru Psalmi).

Din punct de vedere structural, putem distinge Psalmii după ideea principală pe care o transmit: dogmatici sau de adorare, cu conţinut moral, de mulţumire şi de pocăinţă, istorici, liturgici, mesianici şi taumaturgici. Efectul generat asupra naturii omului se reflectă cel mai bine în conţinutul Psalmilor taumaturgici.

Între aceştia, Psalmul 22 (în unele ediţii scripturistice numerotat cu 23) este socotit între „psalmii însănătoşirii”, alături de Psalmul 102. Acesta este recomandat ca remediu duhovnicesc pentru orice fel de tulburare psihosomatică. Citirea lui se face în stare de desăvârşită linişte interioară. „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22, 1-4). De cele mai multe ori, sufletul „se poate înstrăina de sine însuşi, de propria lui autenticitate” (Pr. Ioan Sorin Usca, prof. Ioan Traia, Psalmii în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, 2009, p. 129).

„Dacă Împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu” - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, „ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lângă El; dar cum El este de faţă în orice loc, atunci este alături de orice om care Îl doreşte, de orice om cu viaţă curată” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LIV, 5).

Prin prezenţa Sa în suflet, Domnul scoate afară orice frică, și, odată cu ea, toată suferinţa trupească. Mesajul Psalmului 102 este unul al întineririi duhovniceşti: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale” (vv. 1-3).