Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Rugăciunea, nesfârşită acţiune şi mod de viaţă altruist

Rugăciunea, nesfârşită acţiune şi mod de viaţă altruist

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie - 10 Ian, 2022

În contextul proclamării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, am considerat ca fiind oportună abordarea subiectului referitor la rugăciune ca temelie a vieţii şi creşterii spirituale a omului, ca acţiune nesfârşită, dar şi ca mod de viaţă altruist.

Rugăciunea, respiraţia spirituală a Bisericii şi a sufletului, după cum o numeşte Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a fost şi va fi pentru credincioşi aducătoare de mângâiere şi de pace şi generatoare de bucurie în unire cu Sfânta Treime, izvorul bucuriei şi al vieţii veşnice, dar şi cu Biserica lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. Fără rugăciune creştinul îşi pierde identitatea în Hristos, deoarece fără această respiraţie a sufletului el se înstrăinează de Dumnezeu, dar nu numai de El, ci şi de sine însuşi şi de semeni. Prin rugăciune noi trăim în Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. Iar această trăire prin harul Duhului Sfânt este de neconceput în afara Bisericii şi în afara credinţei în Sfânta Treime. În acest sens, Patriarhul Calist al II-lea al Constantinopolului (1397) spune: „Socoteşte cele ce le face Dumnezeu în Adam cel întâi zidit şi cele mai înalte ce le face pe urmă în noi. Suflă în Adam ca suflare de viaţă, harul Duhului de viaţă făcător, şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut «spre suflet viu» (Facere 2, 7), şi nu spre suflet simplu. Căci nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (raţional) şi de chip dumnezeiesc” (Filocalia, vol. 8, Bucureşti, 1979, p. 240). Aşadar, prin har, în chipul lui Dumnezeu din om este imprimată sau întipărită pecetea Treimii.

În timpul rugăciunii, creştinul ortodox nu se relaxează, aşa cum fac, de exemplu, cei care practică meditaţii transcendentale, ci dimpotrivă, rugăciunea este o acţiune, o activitate continuă, o lucrare şi un mod de viaţă altruist. Rugăciunea curată a creştinului nu este o experienţă mistică, ci este o trăire mistică în adevăratul sens al cuvântului, este trăire în Dumnezeu Cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Dacă ar fi să enumerăm principalele foloase ale rugăciunii, acestea ar fi comuniunea cu Dumnezeu şi dobândirea asemănării cu El, luminarea minţii, bucuria inimii, pacea şi întărirea voinţei. Chirurgul și biologul francez Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1912, spunea: „Rugăciunea produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea. Echilibrul cauzat de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Astfel, rugăciunea îi marchează pe credincioşii săi cu o caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine, bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi, când nevoia o cere, jertfa de sine a soldatului sau martirului...”

În lumea frământată de multiple neajunsuri, de neplăceri, de necazuri şi de boli adesea incurabile, creştinii sunt chemaţi să contribuie la înmulţirea dragostei, a păcii şi fra­ternităţii, iar în virtutea identităţii lor în Hristos ei sunt datori să se roage unul pentru celălalt. Acesta este şi motivul pentru care rugăciunea este un mod de viaţă altruist şi „o nesfârşită înfăptuire, mai înal­tă decât toată arta sau ştiinţa”, după cum spunea Sfântul Cuvios Sofronie Saharov. Dacă efectele binefăcătoare ale rugăciunii ar fi redescoperite în postmodernitate, atunci societatea cu siguranţă s-ar îndrepta spre ceea ce îi este propriu şi spre ceea ce îi este hărăzit, Împărăţia lui Dumnezeu.