Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Sâmbăta Mare, cea mai importantă zi din Săptămâna Mare

Sâmbăta Mare, cea mai importantă zi din Săptămâna Mare

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Theologica
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 30 Apr, 2021

Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului se încheie cu Sâmbăta Mare, când Mântuitorul Iisus Hristos Se află „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”, aşa cum mărturisim în troparul de la sfârşitul Proscomidiei, care se rosteşte şi la intrarea preotului cu Cinstitele Daruri, în Sfântul Altar la Sfânta Liturghie. De aceea această zi este cea mai importantă din Săptămâna Mare, lucru mărturisit şi de Sinaxarul zilei: „Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare; şi iarăşi mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă şi Mare Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s‑au săvârşit, şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru”.

Această zi este foarte importantă în planul mântuirii neamului omenesc, deoarece, la fel ca la începutul lumii, când a fost creat omul în a şasea zi, iar în a şaptea zi Dumnezeu S‑a „«odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le‑a făcut» (Facerea 2, 2) şi a sfinţit ziua, numindu‑o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stricat şi înnoindu‑l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare S‑a odihnit încă o dată cu o odihna desăvârşită, de toate lucrurile lui, dormind un somn dătător de viaţă şi mântuitor” (Sinaxar Sâmbăta Mare).

În Sâmbăta Mare Domnul nostru Iisus Hristos este cu trupul în mormânt după ce Vineri seara a fost îngropat de „Iosif cel cu bun chip”, care „de pe lemn luând preacurat trupul” Mântuitorului „cu giulgiu curat” l‑a înfăşurat „şi cu miresme, în mormânt nou îngropându‑l l‑au pus”, iar cu sufletul S‑a pogorât la iad: „Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi l‑a dat în mâinile Tatălui. Tot Tatălui I‑a dat şi propriul Său sânge, fără să‑I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n‑a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi” (Sinaxar Sâmbăta Mare). De aceea slava de la începutul Deniei Prohodului Domnului teologhiseşte: „Când Te‑ai pogorât la moarte, Cel ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l‑ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii. Și când ai înviat pe cei morţi din cele dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”

Sfântul Apostol Petru vorbeşte în prima sa Epistolă despre pogorârea Domnului la iad: „Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S‑a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare”. El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte şi Înviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiţi, ţinuţi până atunci sub stăpânirea celui rău, şi le‑a propovăduit cuvântul Evangheliei. Acest lucru îl mărturisesc şi Părinții Bisericii, care arată că Hristos a dus vestea cea bună a mântuirii sufletelor celor răposaţi de la Adam şi până la El, care erau în iad, pentru că până la Învierea Lui toţi oamenii mergeau în acest loc de durere. „Ducând cuvântul credinței la iad, Hristos a extins harul Său la întreaga fire” (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este menţionată în al V‑lea articol de credinţă din Simbolul apostolic şi din cel atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.

Cântările din Triod ale Sfintei şi Marii Sâmbete mărturisesc uimirea cetelor îngereşti când văd că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe Cruce şi cu trupul este pus în mormânt: „În mormânt, Viaţă, Pus ai fost, Hristoase, Şi s‑au spăimântat oştirile îngereşti, Plecăciunea Ta cea multă proslăvind”, iar cu sufletul S‑a pogorât în iad: „Spăimântatu‑s‑au cetele îngerilor, văzând pe Cel ce şade în sânurile Tatălui Cel nemuritor, cum a fost pus în mormânt ca un mort; pe Care‑L înconjoară cetele îngereşti şi‑L slăvesc împreună cu morţii cei din iad, ca pe un Făcător şi Domn”.

Cel mai bine ne explică întreita ipostază a Domnului Iisus Hristos din Sâmbăta Mare Sinaxarul din Triod: „Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în Rai; a fost şi în iad, după cum s‑a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într‑un chip mai presus de fire ca Dumnezeu nescris împrejur era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pretutindeni; Dumnezeirea n‑a suferit nimic în mormânt, după cum n‑a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desăvârşită a mădularelor”.

Pentru a înţelege importanţa acestei Sâmbete pentru mântuirea noastră, ne întoarcem la Triod, unde în condac imnograful inspirat teologhiseşte: „Cela ce a încuiat adâncul, S‑a văzut mort şi cu smirnă şi cu giulgiu înfăşurându‑Se, în mormânt S‑a pus ca un mort. Cel fără de moarte, şi femeile au venit să‑L ungă cu mir, plângând cu amar şi strigând: Aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată, întru care Hristos adormind, va învia a treia zi”. Iar din slava de la Laude aflăm: „Ziua de astăzi mai înainte o a închipuit cu taină marele Moise, zicând: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată; aceasta este ziua odihnei, în care S‑a odihnit de toate lucrurile Sale, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morţii, după trup odihnindu‑Se. Şi la ceea ce era iarăşi întorcându‑Se prin Înviere, ne‑a dăruit nouă viaţa veşnică, ca un bun şi iubitor de oameni”.

Sfânta şi Marea Sâmbătă este, după cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „ziua care leagă Sfânta şi Marea Vineri, Paşte al Crucii, de ziua Învierii sau Paştele Domnului” (Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului, p. 233).

În această zi Domnul Se odihneşte în mormânt, care cuprinde „pe Cel ce cuprinde făptura cu palma; acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile cu bunătatea; doarme viaţa şi iadul se cutremură şi Adam din legături se dezleagă. Slavă rânduielii Tale, prin care săvârşind toate, ne‑ai dăruit nouă odihnă veşnică, prin Sfântă Învierea Ta cea din morţi”, după cum mărturisesc stihirile de la laudele Deniei Sâmbetei celei Mari şi care ne cheamă „să vedem Viaţa noastră zăcând în mormânt, ca să învieze pe cei ce zac în morminte”. Deci Hristos trece prin toate etapele omului căzut din pricina păcatului lui Adam, dar fără păcat şi stricăciune, pentru a mântui neamul omenesc, iar prin Învierea Sa să ne dăruiască viaţa veşnică din Împărăţia Sa cea nepieritoare.

Hristos coboară la iad ca un Împărat, ca un biruitor, vesteşte izbânda asupra morţii şi a diavolului şi îi eliberează de acolo pe cei drepţi. Raiul, „patria strămoşească şi părintească, rămăsese închis pentru toţi, după îndepărtarea lui Adam. Acum îl redeschide Iisus, în prezenţa tâlharului, care este primul dintre cei ce au intrat în Împărăţia cerurilor” (Fericitul Augustin).

Sinaxarul ne spune că Învierea Domnului începe din iad: „Dar deodată iadul se strânge şi este cuprins de ameţeli când simte puterea mai tare a Domnului; și după puţină vreme a dat afară, din pricina înghiţirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi pe cei ce îi mâncase şi‑i ţinea din veac în pântece”. Alături de Hristos învie şi drepţii care erau ţinuţi în închisoarea iadului. De aceea icoana corectă a Învierii este Coborârea Domnului la iad, unde vedem cum El zdrobeşte porţile iadului şi învie împreună cu toţi drepţii. Iar iadul se tânguieşte: „Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi‑ar fi fost de n‑aş fi primit pe Cel ce S‑a născut din Maria, că venind asupra mea, mi‑a surpat puterea; porţile cele de aramă le‑a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le‑a înviat. Slavă, Doamne, Crucii Tale şi Învierii Tale” (Stihire Vecernie). Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos „cu patima Sa din patimi ne‑a eliberat şi cu Învierea Sa din stricăciune ne‑a izbăvit”.

 

Citeşte mai multe despre:   Sfanta si Marea Sambata  -   Saptamana Sfintelor Patimiri