Sfântul Grigorie Palama, teologul îndumnezeirii omului

Într-o deplină coerenţă cu Duminica Ortodoxiei, în a doua duminică a Postului Mare, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Imnele liturgice îl numesc „slava monahilor”, „sfeşnicul Ortodoxiei”, „lira Duhului”, „stâlpul Bisericii”, „oglinda lui Dumnezeu”, „noul Hrisostom”, „al patrulea teolog”, care „iniţiază pe dreptcredincioşi în cunoaşterea tainei Preasfintei Treimi”.

Pomenirea Sfântului Grigorie Palama în imediata succesiune a Duminicii Ortodoxiei evidenţiază faptul că, în dezvoltarea teologică a doctrinei, atât sinoadele ecumenice, cât şi Sfinţii Părinţi nu au epuizat apa vie a revelaţiei dumnezeieşti, trăită şi păstrată eclesial. A rămas permanent o cale deschisă pentru noi aprofundări şi un aluat ce continuă să dospească frământătura nouă până la plinirea veacurilor, prin reflecţia teologică, exegeza biblică, cateheza mistagogică şi viaţa duhovnicească, generând continuu convertire personală prin credinţă şi constituirea prin Sfintele Taine a trupului comunitar-sobornicesc al lui Hristos în extensia sa istorică.

Lumina necreată a Sfintei Treimi ne vindecă de moarte

Sfântul Grigorie Palama a teologhisit despre har „constrâns de necesitatea să vorbească împotriva celor care socoteau creat tot ceea ce nu este fire dumnezeiască”. El este Părintele atonit cu cea mai mare autoritate teologică şi influenţă din perioada finală a teologiei bizantine, un atlet al spiritualităţii ortodoxe isihaste a Răsăritului creştin şi un profund cunoscător al resorturilor vieţii duhovniceşti lăuntrice. În planul dezvoltării doctrinei, Sfântul Grigorie este teologul cu cea mai semnificativă contribuţie dogmatică din secolele XI-XIV şi care a dus mai departe gândirea teologică a marilor Părinţi ai Bisericii de Răsărit, dându-i o nouă dinamică creatoare. În centrul reflecţiei sale teologice se situează taina Sfintei Treimi, care însă este aprofundată şi dezvoltată din perspectiva consecinţelor pe care le poartă asupra antropologiei şi a vieţii duhovniceşti practice. În această perspectivă, aprofundările şi dezvoltările teologice despre distincţia între fiinţa şi energiile necreate ale lui Dumnezeu dezvoltă teologic dogma de la Niceea, Calcedon şi Constantinopol cu privire la unitatea fiinţei Persoanelor Preasfintei Treimi, dualitatea naturilor în unicitatea ipostasului lui Iisus Hristos, realitatea a două voinţe şi a lucrării şi a comunicării însuşirilor în concretul ipostasului Logosului Întrupat. Finalitatea practică şi miza teologică a acestui uriaş efort de aprofundare doctrinară îl constituie taina îndumnezeirii omului. Lumina necreată a Sfintei Treimi vindecă omul întreg de moarte şi îl ridică din starea de păcat şi cădere şi creează premisele antropologice ca cei uniţi cu Hristos şi pecetluiţi prin ungerea Sfântului Duh să guste încă de aici slava viitoare şi bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu ca experienţă a luminii necreate. Pentru Sfântul Grigorie Palama, îndumnezeirea reprezintă elementul fundamental al antropologiei creştinismului răsăritean. Baza trinitară a îndumnezeirii omului se evidenţiază în cadrele hristologice ale răscumpărării şi în cele pnevmatologice ale îndreptării, cu fundamentale implicaţii eclesiologice şi eshatologice. Interpretată hristologic şi realizată în structură pnevmatologică, îndumnezeirea ia forma unui parcurs eclesial al omului spre desăvârşirea eshatologică. „Gustarea” din ospăţul Împărăţiei nu este un fapt care aparţine exclusiv viitorului, veacului ce va să vină, ci e un parcurs care se realizează în prezent, în Biserică. Biserica este cea care-l naşte pe credincios în Hristos, îl hrăneşte euharistic la sânul dătător de viaţă al Sfântului Duh şi îl iniţiază în taina vieţii veşnice, singura deplin adevărată.

Omul - dumnezeu după har

Până la Sfântul Grigorie Palama, în ale cărui scrieri avem o extraordinară sinteză a marii Tradiţii a Bisericii cu privire la tema îndumnezeirii omului, se înscriu mari nume ale literaturii patristice, care consemnează o dezvoltare consecventă a doctrinei îndumnezeirii omului, interpretată cu precădere în perspectivă hristologică. Iată câteva formulări care au intrat în memoria milenară a Bisericii universale: „Dumnezeu S-a făcut ceea ce noi suntem ca să ne facă pe noi ceea ce este El”; „Cuvântul S-a făcut trup ca pe om să-l facă în stare să primească dumnezeirea”.

Din aceste mărturii patristice, care au devenit enunţuri dogmatice ce au structurat teologia ulterioară, rezultă că pentru Sfinţii Părinţi taina întrupării Fiului lui Dumnezeu reprezintă centrul răscumpărării, temeiul şi începutul îndumnezeirii omului. Întruparea Cuvântului inaugurează pentru om un mod nou de viaţă divino-umană prin faptul că „dumnezeirea a ajuns în firea noastră”. În al doilea rând, atunci când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Întrupare ca taină îndumnezeitoare pentru om, ei nu o restrâng doar la momentul Naşterii Domnului, ci cuprind toate evenimentele hristice, începând cu dumnezeiasca Lui zămislire şi până la Învierea şi Înălţarea de-a dreapta Tatălui şi trimiterea Sfântului Duh. În această extensie ce acoperă întreaga iconomie a mântuirii în Hristos, „taina Întrupării” are consecinţe în toată existenţa ontologică a omului.

O pnevmatologie hristologică

Începând cu secolul al XI-lea, taina îndumnezeirii omului este prezentată cu precădere în perspectivă pnevmatologică; accentele pun acum în evidenţă lucrarea harului Duhului Sfânt în procesul dumnezeirii. Duhul Sfânt este mărturisit ca „împreună transfigurator” şi „împreună îndumnezeitor” al firii omeneşti şi al întregii zidiri, cu Hristos Atotţiitorul, Pantocratorul, dar şi Purtătorul Duhului. Prin venirea Sa, Hristos inaugurează veacul cel nou ca timp mântuitor al Sfântului Duh şi al Bisericii, ca „acum-ul” istoric al realizării îndumnezeirii omului şi al înnoirii lumii. Sfântul Duh este numit de Sfântul Grigorie Palama „sfinţitor”, „plinitor”, „desăvârşitor” şi „îndumnezeitor”, sau prin cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei: „Duh care îl face dumnezeu pe om”. Prin harul dumnezeiesc necreat, Duhul Sfânt „ne face fii şi ne îndumnezeieşte, ne eliberează şi ne zideşte din nou, ne învredniceşte de iertarea păcatelor şi ne procură înţelepciune şi cunoştinţă şi tot lucrul făcut îl sfinţeşte şi umple lumea întreagă şi toate le ţine împreună unite în El”. Hristologia şi pnevmatologia sunt nedespărţite în teologia şi viaţa Bisericii, aşa cum Fiul şi Duhul sunt nedespărţiţi în Sfânta Treime şi în iconomie.

În aceste cadre teologice ale unei pnevmatologii hristologice, Ortodoxia vede în Biserică „o comuniune a îndumnezeirii” cu semnificaţie deodată istorică şi eshatologică. Cât priveşte ontologia îndumnezeirii omului, Sfântul Grigorie Palama subliniază că „oamenii numai cu lucrarea se îndumnezeiesc, nu însă cu fiinţa şi nici cu ipostasul”. Pentru om îndumnezeirea este o stare „după lucrare”, întrucât „îndumnezeirea îngerilor şi a oamenilor nu este fiinţa mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu, ci lucrarea fiinţei mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu, care se află în cei îndumnezeiţi”, „dar al fiinţei celei mai presus de toate a lui Dumnezeu” şi care se oferă „celor ce cred cu acrivie evanghelică lui Hristos”.

Contemplativ şi practic în procesul îndumnezeirii

În dinamica vieţii creştine, îndumnezeirea se realizează în sinteza armonioasă a căii contemplative, „a liniştirii”, „a isihiei” şi „nepătimirii”, cu „calea trăirii”, a dragostei, a păcii, a faptelor virtuţii şi a lucrărilor credinţei. În ambele este prezent şi lucrător harul necreat al Duhului Sfânt. Drumul spre îndumnezeire este însoţit de post şi rugăciune, de privegheri şi trezvie, de slujire şi de dragoste pentru semeni: îngrijirea bolnavilor, grija pentru cei săraci, slujirea fraţilor aflaţi în tot felul de încercări şi de nevoi. Acestea primesc o semnificaţie eshatologică. Ca purtător al experienţei liniştirii şi vieţii contemplative, Sfântul Grigorie arată isihia ca „faptă îndumnezeitoare”, unind vederea duhovnicească (theoria) cu făptuirea virtuoasă, înfăţişându-le pe amândouă ca manifestări ale unei experienţe duhovniceşti unitare: „aceasta (isihia) este cu adevărat faptă, suire cu adevărat a contemplaţiei (theoriei) sau a vederii lui Dumnezeu, ca să vorbim mai potrivit… căci prin ea se îndumnezeieşte omul”.