Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor

Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) (Luca 16, 19-31)

Niciodată Bisericile n-au fost preocu­pa­­te atât de mult de datoria slujirii oa­menilor ca în vremea noas­tră. Profesorul japonez Ta­ke­na­ke spunea la Adunarea Ge­ne­rală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi (1961) că creştinismul şi-a re­des­­­coperit azi „dimensiunea slu­jirii” ca cea mai proprie în­su­şire a sa, ca „marcă indispen­sa­bilă a Bisericii lui Hristos”.

Bisericile au slujit de fapt în toa­te timpurile oamenilor, une­le mai mult, altele mai puţin. Dar astăzi tema slujirii a deve­nit tema centrală care fră­mân­tă conştiinţa Bisericilor.

Fenomenul e provocat pe de o parte de faptul că omenirea ce­re azi mai multă slujire din par­tea Bisericilor ca în trecut, pe de alta, de conştiinţa lor că da­că n-ar sluji mai mult s-ar ex­pune pericolului să rămână la marginea vieţii omeneşti. Iar la baza conştiinţei Bisericilor că trebuie să slujească azi ome­ni­rea cu mult mai mult stau ne­cesităţile actuale cu mult mai mari ale oamenilor.

În faţa acestei situaţii e fi­resc ca Bisericile să reflecteze mai mult asupra temeiurilor te­ologice ale slujirii, asupra mo­durilor noi în care Biserica poa­te sluji adecvat cu natura ei, dar şi cu un rezultat cât mai e­ficace pentru rezolvarea gra­ve­­lor necesităţi contemporane ale omenirii.

Reflecţia aceasta e de natură ea însăşi să dea un avânt nou slu­jirii Bisericii.

Bisericile simt trebuinţa să e­lucideze temeiurile slujirii în mod mai special decât o simt cei­lalţi oameni, deoarece, ele fiind comunităţi de oameni care vor să fie în primul rând fideli lui Dumnezeu, ar voi să gă­seas­că temeiul slujirii lor în în­săşi fidelitatea lor faţă de Dum­nezeu, sau în slujirea Lui. Ele simt că dacă slujirea adusă de ele oamenilor ar sta în contra­zi­­cere cu slujirea lui Dum­nezeu, sau n-ar decurge din a­ce­­ea, sau ar fi indiferentă pen­tru fidelitatea faţă de Dum­nezeu, această slujire ar fi lip­si­­tă de o râvnă şi de o forţă rea­lă.

Dar Bisericile sunt convinse că slujirea ce simt că trebuie să o aducă oamenilor, departe de a contrazice slujirea ce sunt da­­toa­­re să o aducă lui Dum­nezeu sau indiferentă pentru a­ceea, îşi are temeiul tocmai în slu­ji­rea lui Dumnezeu. În evi­den­­ţi­e­rea acestui fapt stă în­săşi în­te­meierea slujirii lor fa­ţă de oameni.

Iisus Hristos, slujitorul model al lui Dumnezeu şi al oamenilor şi izvorul de putere al slujirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni

Legătura între slujirea lui Dum­nezeu şi slujirea oameni­lor, sau implicarea datoriei de slu­jire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bise­ri­ci­lor, în mod exemplar şi cu su­pre­mă putere obligatorie pentru conştiinţa lor, însuşi Dom­nul nostru Iisus Hristos.

Făcându-Se om, Fiul lui Dum­nezeu S-a făcut atât slujitor lui Dumnezeu-Tatăl, cât şi oa­­menilor. El ne-a arătat prin a­ceasta o altfel de mărime a o­mu­­lui decât cea care pretinde să i se slujească, dar consideră ne­demn să slujească. „Nu tot aşa va fi între voi. Ci cel care vrea să fie mai mare, să fie slu­ji­­torul vos­tru. După cum şi Fiul O­mu­lui n-a venit să fie slujit, ci ca să slu­jească” (Matei 20, 26, 28).

Se vorbeşte uneori de sluji­rea lui Dumnezeu şi de slujirea oa­menilor ca de două slujiri dis­tincte, sau ca de o slujire ver­ticală şi una orizontală. E greu de constatat însă o asemenea distincţie la Mântuitorul. El se întrupează ca să facă voia Ta­tălui; dar El face prin întru­pa­­re voia Tatălui, întrucât mân­tuieşte prin aceasta pe oameni. „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”, spu­ne Mântuitorul către uce­ni­cii Săi; dar o spune privind lu­mea care aşteaptă să fie mân­tu­ită de El şi de Apostoli (Ioan 4, 24-35). Acceptând să fie răs­tig­nit, face voia Tatălui; dar prin răstignire mântuieşte lu­mea. Prin această operă face vo­ia Tatălui şi slujeşte lumii, mântuind-o.

Desigur că şi slujirea pe care o împlineşte Iisus în favoarea oa­menilor nu se referă numai la interesele vieţii lor pă­mân­teşti, ci ţinteşte în ultima a­na­­liză viaţa lor veşnică, pentru ca­re ei trebuie să se des­ă­vâr­şeas­că în iubire. Iar iubirea o în­va­ţă de la Iisus Hristos.

În fond, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să le do­ve­deas­­că iubirea Tatălui şi iubi­rea Sa, pen­tru ca şi ei să creas­că în iu­bi­­re faţă de Dum­nezeu şi în­tre­o­­laltă. El le a­ra­tă iubirea Sa cu fap­ta, nu numai cu cuvântul, ca şi ei să în­veţe această iubire cu fap­te. A­rătându-le această iu­bi­­re cu fap­ta, dusă până la sa­cri­­ficiul vie­ţii, El împlineşte voia Ta­tă­lui sau slujeşte Ta­tă­lui.

Hristos preamăreşte pe Ta­tăl şi face cunoscut numele Lui, în­trucât le face oamenilor trans­­pa­rentă în iubirea Sa faţă de ei iubirea Tatălui, pentru ca iu­b­i­rea aceasta să se să­lăş­lu­ias­că şi în raporturile dintre ei. „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ - spune Fiul Tatălui - şi le-am arătat numele Tău, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie într-înşii” (Ioan 17, 4. 26). „Precum M-a iubit pe Mine Ta­tăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 15, 9). De aici concluzia: „A­­ceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iu­bit Eu pe voi” (Ioan 15, 9; 12).

Prin urmare, şi noi iubind pe oa­meni şi slujindu-le, împlinim voia lui Dumnezeu, adică Îi slu­jim Lui. Slujind oamenilor nu dijmuim slujirea lui Dum­nezeu, nu furăm din timpul şi din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dum­nezeu, împlinind porunca Lui.

Nimeni nu s-a scufundat mai mult în căldura iubirii lui Hris­tos şi n-a tălmăcit-o mai bi­ne ca ucenicul pe care-l iubea Dom­nul: Apostolul Ioan. Dar toc­mai de aceea nimeni n-a for­mu­­lat mai pregnant ca el cu­prin­derea una în alta a iubirii sau a slujirii lui Dumnezeu şi a iu­birii sau a slujirii omului, pe ba­za a ceea ce a văzut el în iu­bi­­rea Domnului şi a cunoscut din învăţătura Lui. Iată a­ceas­tă pregnantă formulare a ade­vă­rului învăţat de Ioan de la Dom­nul: „Dacă zice cineva: iu­besc pe Dumnezeu, iar pe fra­te­le său îl urăşte, mincinos este! Pen­tru că cel ce nu iubeşte pe fra­tele său pe care îl vede, cum poa­te să-L iubească pe Dum­nezeu pe care nu-l vede!” (1 Ioan 4, 20). Iar iubirea faţă de oa­meni nu e, după Sfântul Ioan, deplină când e numai cu cu­vântul, nu şi „în faptă şi ad­e­văr” (1 Ioan 3, 18).

Apostolul Ioan rezumă în for­mă de principiu ceea ce spu­sese Mântuitorul prin ilus­tra­­re concretă, când fixase drept criteriu de apreciere i­n­fa­i­­libilă şi definitivă a vieţii omului: „Amin grăiesc vouă, în­tru­cât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi fă­cut”. Sau: „Întrucât nu aţi fă­cut unuia dintr-aceşti prea mici, Mie nu aţi făcut” (Matei 25, 40; 45).

Iubirea de Dumnezeu, când e reală, se mişcă în interiorul iu­birii active de oameni şi vi­ce­ver­sa. Fapta de slujire a creş­ti­nu­lui e una, adresanţii sunt doi: Dumnezeu şi omul. Cine slu­jeşte omului slujeşte şi lui Dum­nezeu. Mai mult, dra­gos­tea de Dumnezeu şi dragostea de om fiind din aceeaşi putere, A­postolul Petru a putut spune că slujirea omului faţă de om, da­că e deplină, „e din puterea pe care o dă Dumnezeu” (1 Pe­tru 4, 11).

În lumina celor spuse şi să­vâr­şite de Domnul Iisus Hris­tos, nu se poate spune despre El că mai întâi e Mântuitor şi a­poi Slujitor, şi nici despre om că întâi se îngrijeşte de mântu­i­re şi apoi de slujirea a­proa­pe­lui. Iisus Hristos este Mân­tu­i­tor întrucât este Slujitor şi o­mul se mântuieşte întrucât slu­jeş­te oamenilor, din puterea şi la porunca Mântuitorului. Căci prin iubire Hristos în acelaşi timp mântuieşte şi slujeşte, iar omul în acelaşi timp se mântu­ieş­te şi slujeşte.

Numai teoriile soteriologice ca­re nu au văzut rolul central al iubirii în mântuire au putut des­părţi între activitatea mân­tu­i­toare şi slujitoare a lui Hris­tos, sau între preocuparea o­mu­lui pentru mântuire şi cea pen­tru slujire. Şi trebuie să re­cu­­noaştem că în istoria Bi­se­ri­ci­lor creştine s-au afirmat uneori asemenea teorii soteriologi­ce şi, în consecinţă, şi aşezarea slu­jirii iubitoare a oamenilor pe al doilea plan, sau considerarea ei mai mult sau mai puţin indi­fe­rentă pentru mântuire. As­tăzi însă, asemenea deprecieri ale iubirii şi slujirii oamenilor nu se mai întâlnesc în Bise­ri­ci­le creştine.

Fără îndoială, recunoaştem că există un cult al lui Dum­nezeu în sens restrâns, dar cultul acesta dacă nu dă putere iu­bi­­rii de oameni şi slujirii de­di­ca­te oamenilor dovedeşte că nu-şi atinge scopul lui de trans­for­­mare a omului în sens bun, aşa cum voieşte Dumnezeu.

Dacă cultul este în partea lui esenţială prea­mă­ri­rea lui Dumnezeu, această prea­mărire se săvârşeşte mai ales prin faptele bune ale cre­din­­cioşilor, sau se prelungeşte în ele, căci ele îi îndeamnă şi pe cei în favoarea cărora se să­vâr­şesc la această preamărire a lui Dum­nezeu, cum au spus Mân­tu­i­torul (Matei 5, 16) şi Aposto­lul Petru (1 Petru 2, 12).

De aceea, Apostolii vorbesc a­deseori în epistolele lor despre da­toria creştinilor de a sluji. Sfân­tul Apostol Pavel vorbeşte de datoria proestoşilor de a de­să­vârşi pe sfinţi „spre lucrarea slu­jirii” (Efes. 4, 12). Iar adre­san­ţilor Epistolei către Evrei li se spune că Dumnezeu nu va ui­ta dragostea arătată de ei pen­tru numele Lui „slujind al­tă­dată şi slujind şi acum sfin­ţi­lor” (Evr. 6, 10).

Slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor unită într-o unică responsabilitate umană

Omul este o fiinţă responsa­bi­lă. Responsabilitatea face par­te atât de mult din fiinţa o­mu­lui, că fără ea omul nu e om cu adevărat. Se recunoaşte în mod unanim că omul este o fi­in­ţă vorbitoare. Dar vorbirea se spe­cifică totdeauna ca (fiind) che­mare şi răspuns. Omul vor­beş­te pentru că apelează la se­me­­nul său, sau răspunde la a­pe­lul lui. Prin aceasta oamenii co­munică între ei în mod vital şi sunt legaţi între ei, iar în a­fa­ră de această comunicare nu pot trăi şi nu se pot dezvolta tru­peşte şi sufleteşte. Oamenii îşi­ adresează apeluri şi aş­teap­tă răspunsuri. Prin chemare, prin solicitare, fiecare arată că a­re lipsă de slujire, are lipsă de ce­lălalt ca să-i dea ajutor, să-l sus­ţină în existenţă; prin răs­pun­sul ce urmează în mod ine­vi­tabil, arată că este în mod o­bli­gatoriu slujitor.

Desigur, omul poate răs­pun­de şi prin refuz la apel sau la so­licitare. Dar faptul că trebuie să răspundă într-un fel sau altul şi faptul că răspunsul negativ nu-l mulţumeşte nici pe el, nici pe celălalt arată că el este în mod normal fiinţă răspun­ză­toa­re sau slujitoare. Întrucât o­mul îşi descoperă umanitatea sa deplină numai în această le­gă­tură de solicitare a slujirii şi de acordare a ei, dimensiunea slu­j­itoare face parte esenţială din umanitatea sa. Aceasta pre­supune descoperirea im­por­tan­ţei celorlalţi, pentru ca în slu­jirea acordată lor să se poa­tă descoperi şi dezvolta el în­suşi ca om. […]

Creştinismul consideră că a­ceas­tă umanitate adevărată ca­re se descoperă în slujire e u­ma­nitatea aşa cum a înţeles-o el de la originile sale, chiar da­că ulterior unele concepţii teo­lo­­gice influenţate de menta­li­tă­ţi­le timpurilor au uitat de a­ceas­tă înţelegere a omului şi s-au fă­cut apărătoarele unor con­cep­­te false despre om, concepte ale unui om înstrăinat. În con­cep­­ţia creştină originară omul e cu adevăr om numai în le­gă­tu­rile sale vitale cu ceilalţi, slujind şi slujit fiind de ceilalţi, nu­mai completându-se prin sluji­re reciprocă cu aceia. Sfântul Gri­gorie de Nyssa declară că chi­pul lui Dumnezeu în om se referă la omul în această re­­laţie ontologică sau vitală cu cei­lalţi. Iată cuvintele lui: „Spu­nând Scriptura că Dum­nezeu a făcut pe om, prin inde­fi­nitul expresiei (Om), a indicat toa­tă umanitatea. Căci nu a fost numit în actul creaţiei A­dam, precum spune istorisirea mai departe. Omul indicat în ac­tul creaţiei nu este acesta sau acela, ci omul în general... De­sigur, nu trebuie să socotim că Dumnezeu a făcut ceva in­de­­finit... De aceea ca într-un trup s-a cuprins toată plenitu­di­nea omenirii prin puterea lui Dum­nezeu al tuturor. Căci nu în­tr-o parte a firii umane stă chi­pul (lui Dumnezeu), nici în vre­unul din cei priviţi în ei în­şişi. Ci această putere străbate prin tot neamul. Deci toată fi­rea umană care străbate de la cei dintâi până la cei din urmă es­te un singur chip al Celui ce este” (De opificio hominis, P.G., XLIV, 135).

În acelaşi spirit, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră o­me­­­nirea un trup cu multe mă­du­­­lare şi aşa cum în trup un mă­­­dular făcând rău altui mă­du­­­lar se păgubeşte pe sine în­suşi, căci păgubeşte trupul în­treg, iar îngrijind pe altul se în­­gri­jeşte pe sine însuşi, aşa e şi în­tre oameni: „...Dacă cineva lup­­tă împotriva fratelui său, lup­­tă împotriva sa însuşi şi pa­­guba nu se opreşte la frate, ci el însuşi se va păgubi” (O­mi­lia 31 la Ep. 1 Cor., P.G. LXI, 260).

Dacă pentru creştini conceptul adevărat al omului constă în însuşirea lui de chip al lui Dum­nezeu, ei pot spune şi trebuie să spună că chipul lui Dum­nezeu în om se slăbeşte când omul iese din viaţa de co­mu­­niune iubitoare cu ceilalţi şi se restabileşte când omul re­vi­ne la o solidaritate activă cu a­ceia prin slujire reciprocă.

Teologii remarcă adeseori că, dacă omul e făcut după chi­pul lui Dumnezeu întrucât se a­flă în relaţie indisolubilă şi vi­ta­­lă cu semenii, atunci modelul vie­ţii umane e Sfânta Treime. Ei aduc uneori în sprijinul a­ces­tei idei pluralul prin care Dum­nezeu anunţă în Geneză cre­a­rea omului: „Să facem pe om după chipul nostru”. Dacă es­te aşa, oamenii dezvoltă fi­in­ţa lor autentică în mod conti­nuu, înaintând într-o comuniu­ne tot mai asemănătoare cu co­mu­niunea treimică. Iar aceasta o fac prin iubire şi slujire reci­pro­­că crescândă. Făcând însă a­ceasta, oamenii împlinesc atât voia lui Dumnezeu, cât şi o ne­ce­sitate a fiinţei lor.

Aceasta confirmă ceea ce s-a spus înainte, că slujirea omului se cuprinde în slujirea lui Dum­nezeu, sau viceversa.

Dar faptul acesta întemeiat pâ­nă aici pe texte biblice şi pe na­­tura omului ca chip al lui Dum­­­nezeu ni se dezvăluie în­tr-o for­mă profundă în datul in­te­ri­or al inseparabilităţii răs­pun­de­­rii o­mului faţă de Dum­nezeu de răs­punderea fa­ţă de semenii săi.

Omul credincios nu poate ex­plica responsabilitatea sa ne­con­diţionată faţă de semenii săi decât din importanţa veş­ni­că a fiinţei acelora şi a fiinţei sa­le. În structura noastră u­ma­nă e sădită această responsa­bi­li­tate necondiţionată faţă de ce­lă­lalt om, care nu poate sta fă­ră credinţa în veşnicia lui şi în veş­nicia mea. Dar aceasta în­seam­nă că responsabilitatea e pu­să în noi de Creator. Noi, a­chitându-ne de responsabili­ta­­tea noastră faţă de oameni, ne achităm de o responsabilita­te faţă de Creatorul oamenilor. Dum­nezeu ne-a făcut în aşa fel ca să punem în mişcare în mod re­ciproc răspunderea noastră unii faţă de alţii şi să împlinim po­runca ei. El ne-a făcut prin a­ceas­ta responsabili faţă de Sine în­suşi. A întemeiat răspunde­rea noastră întreolaltă pe răs­pun­derea faţă de Sine. Ne-a fă­cut să ne împlinim răspunde­rea faţă de bine, împlinindu-ne u­nii prin alţii prin solicitarea re­ciprocă a slujirii şi a răspun­su­­lui la această solicitare prin slu­jirea de fapt.

Unii teologi declară că omul are două răspunderi: una faţă de Dumnezeu (coram Deo) şi al­ta faţă de om (coram ho­mi­nem). În realitate răspunderea fa­ţă de om e implicată în răs­pun­derea faţă de Dumnezeu. E o unică răspundere faţă de Dum­nezeu pentru om (coram Deo propter hominem). Dacă fa­cem rău unui semen al nostru, suntem traşi la răspundere nu numai de omul respectiv, sau, dacă el n-are putere, de al­ţii, ci de Dumnezeu, ca su­pre­mul for de judecată. Orice fap­tă rea faţă de oameni are carac­ter de păcat, deci e calificată ca o faptă condamnabilă faţă de Dum­nezeu. De aceea şi porunca slu­jirii îşi are ultima înteme­ie­re în porunca lui Dumnezeu, în răspunderea noastră faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu care a creat pe toţi, are grijă de toţi. Dar ne chea­mă şi pe noi să avem grijă de copiii Săi, să avem grijă unii de alţii. Ne cheamă să-I fim „co­laboratori”, în această grijă a Lui de noi înşine şi de semenii noş­tri, în această grijă a Lui de dez­voltarea noastră. Toată os­te­­neala în zidirea reciprocă e „co­laborare” a noastră cu Dum­nezeu (1 Cor. 3, 8-9). Dum­nezeu vrea în definitiv să creş­tem în iubirea noastră în­tre­o­lal­­tă. Prin aceasta răspundem so­licitării Lui, sau împlinim vo­ia Lui. Dar fără efortul nostru, fă­ră străduinţa noastră într-o slu­jire reciprocă, fără trăirea în­tr-o efectivă răspundere reci­pro­­că, nu ne achităm de răs­pun­derea aceasta faţă de Dum­nezeu. „Dumnezeu ne-a dat mâini ca să dăm ajutor altora şi nu ca să le întindem curse”, spu­ne Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 10 la Epistola I Cor., Ed. Bareille, tom. XVI, p. 438). „Ce-ar fi dacă ne-am fi fost suficienţi nouă înşine? Am fi fost ca fiarele nedomesticite”, spu­ne tot Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., tom. XVII, p. 534).

Mai mult chiar, cine ajută o­mu­lui, ajută lui Hristos. Pa­ra­fra­zând cuvântul Mântuitoru­lui că cine ajută pe cei care au lip­să de ajutor Îl ajută pe El în­suşi, Sfântul Grigorie de Na­zi­anz spune: „Fraţii mei şi fraţi ai lui Hristos, până e vreme să cer­cetăm pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să hrănim pe Hris­tos, să-L apropiem pe Hris­tos, să cinstim pe Hristos” (De pauperum amore, P.G. XXXV, 890). Omul nu e numai du­pă chipul lui Hristos, ci e le­gat de Hristos, pentru faptul că Hris­tos e om şi fiecare om e le­gat cu toţi oamenii, în relaţia eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire. „Nimic nu are omul aşa de mult ca Dumnezeu, ca a face bine”, spu­ne tot Sfântul Grigorie de Na­zianz (ibidem). […]

Preot prof. Dumitru Stă­ni­loae, „Slujitori ai lui Dum­nezeu, slujitori ai oamenilor”, în Bi­serica Ortodoxă Română, Anul LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, pp. 408-414. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)