Smochinul formalismului și frumusețea vieții în Hristos

Săptămâna Mare și cea Luminată pot fi privite ca un curs intensiv de mistagogie creștină. Pentru cel doritor să cunoască esența liturgică, teologică și spirituală a Ortodoxiei ar fi de-ajuns participarea zilnică la slujbele acestui răstimp duhovnicesc. Cizelate pe parcursul a secole de imnografie și experiență liturgică, slujbele și rânduielile acestei perioade au o arhitectură perfectă. O arhitectură de sensuri multiple, pe care le descoperi treptat. Însă, oricare ar fi nivelul abordat, centrul rămâne același: Taina lui Hristos, Taina vie a Pătimirilor, Morții și Învierii Sale pentru noi. Ca la orice „curs“, și acest drum propus de Biserică nu poate fi parcurs din exterior: el pretinde participare cu toate simțurile, dăruire, împreună-călătorie alături de ucenici, pe drumul Golgotei și apoi al Emausului.

Sfânta și Marea Luni este începutul acestui drum. După o sărbătoare plină de exuberanță, dar și de fragilitate, ca aceea a Floriilor (euforia mulțimii e de scurtă durată), Biserica ne ia de mână să refacem pas cu pas ultimele zile pământești ale Mântuitorului înainte de Înviere. Denia de duminică seara și Liturghia Darurilor înainte sfințite de luni dimineața ne încredin­țează două teme principale ale zilei de luni: smochinul uscat și „fericitul Iosif cel preafrumos“.

Prima temă se înscrie cronologic perfect în felul în care Sfinții Evangheliști sinoptici redau istoria Săptămânii Mari. A doua zi, după intrarea în Ierusalim (cf. Marcu 11, 12), Iisus Hristos merge de la Betania din nou spre Ierusalim. Pe drum fiind, „el a flămânzit”, vede smochinul în care nu erau decât frunze și rostește așa-numitul „blestem”: „De acum înainte rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Și ucenicii Lui ascultau“ (Marcu 11, 14). La Sfântul Evanghelist Matei, rostirea Mântuitorului este urmată de uscarea concomitentă a smochinului. Ca răspuns la reacția ucenicilor, Mântuitorul le vorbește de credința care poate muta munții (Matei 21, 21).

Blestemarea și uscarea smochinului sunt interpretate de tradiția bizantină ca expresie a „nerodirii legii“, a unei „înțelegeri umbroase a Scripturii, care nu aduce ca roade fapte bune“. A vedea această interpretare într-o cheie istorică, de delimitare a Bisericii creștine față de tradiția iudaică, sau chiar în cheie antisemită, ar fi greșit. Dat fiind faptul că imnurile Săptămânii Mari ne sunt dedicate nouă, ca participanți liturgici la Taina Mântuirii, este evident faptul că avertismentul nu este în primul rând unul istoric, ci unul profund existențial. El se înscrie în cadrul unei pedagogii duhovnicești, care vrea să deschidă omului ochii spre ceea ce este Iisus Hristos și cum putem fi cât mai aproape de El. Avertismentul și tema smochinului fără rod au în vedere religiozitatea formalistă pe care omul o poate îmbrăca în încercarea lui de a se apropia de Dumnezeu: „Nelucrarea celor bune s-a asemănat smochinului; deci să ne ferim de aceasta...” (din Pavecernița Mare a zilei de luni). Corectitudinea actului religios, fie el și foarte evlavios, dacă nu este însoțită de freamătul întâlnirii cu Dumnezeu (a se vedea imnul acestor zile: „Iată Mirele vine...”) și de faptele întâlnirii cu ceilalți (de pildă, prin ajutorarea lor), riscă destinul smochinului: să nu poată „hrăni” pe Domnul la timpul cuvenit. Adică să rateze participarea la lucrarea mântuirii. Credința nu este un drum cu sens unic: nu doar noi cerem și așteptăm ceva de la Domnul, ci și Domnul cere și așteaptă ceva de la noi, și anume, împreună-lucrare la mântuirea noastră.

Această cheie de interpretare este completată de cealaltă scenă decisivă a zilei de luni: alungarea vânzătorilor din templu. La Sfântul Evanghelist Marcu ea urmează imediat scenei cu blestemul smochinului (Marcu 11, 15-16). Descoperim și într-un caz, și în celălalt o radicalitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe care nu o mai regăsim nicăieri în Sfintele Evanghelii. Din nou, nu un interes istoric animă Biserica în actualizarea liturgică a acestei scene, ci relevanța ei pentru existența noastră: înstrăinarea religio­zi­tății și a spațiului sacru de sensul lor duhovnicesc și mântuitor primește un răspuns categoric din partea lui Iisus Hristos.

Lunea Mare are astfel, dacă avem în vedere doar tema smochinului și cea a alungării vânzătorilor din templu, rolul unui cutremur spiritual: nu poți păși pe drumul Pătimirilor Domnului Iisus Hristos agățat de forme sau de interese colaterale. Trebuie să fii tu însuți/însăți. Domnul cere esența fiecăruia din noi, vrea să ne eliberăm - cel puțin pentru scurt timp - de formalisme, de stereotipuri, de probleme și preocupări exterioare. Vrea să dăm prioritate Jertfei Sale.

Însă Lunea Mare nu rămâne la acest mesaj destul de incomod. Ea alătură cronologiei drumului spre Răstignire o temă-personaj a Vechiu­lui Testament: pe Iosif, ca „preînchipuire a lui Hristos”, cum spune Sinaxarul. Tâlcul acestei du­blări de temă este multiplu. Una din ex­pli­cațiile posibile ar fi tocmai aceea că blestemarea smochinului are în vedere formalismul practicării Legii Vechi, nu esența ei, care se regăsește în mod exemplar în „preafrumosul Iosif”.

Paralela dintre „Iosif și frații săi“ (pentru a prelua aici titlul renumitului roman al lui Thomas Mann) și ultima parte a vieții pământești a Mântuitorului este redescoperită în zilele noastre și de exegeții occidentali ca sursă de inspirație. Biserica, plecând de la exegeza tipologică a Sfinților Părinți, vrea însă mai mult decât evi­dențierea unei analogii: ea dorește să arate că în biografia oamenilor care se încredințează lui Dumnezeu se poate citi - prefigurativ, ca în cazul lui Iosif, sau mărturisitor, ca în cazul sfinților creștini - lucrarea lui Hristos. Răbdarea lui Iosif față de frații săi invidioși nu doar prefigurează Jertfa nevinovată a Mântuitorului, ci ne și invită să ne interpretăm și să ne trăim necazurile noastre în cheie creștină: „Să urmăm, credincioșilor, curăției lui Iosif...” Rezultatul este frumusețea. Viața în Hristos poate fi grea, însă este de o frumusețe unică.

Lunea Mare începe, deci, cu un avertisment împotriva formalismului religios și cu o încurajare de a ne citi biografia în cheia prezenței înfru­mu­se­ță­toare a lui Hristos. Smochinul uscat și Iosif sunt imagini ale unor atitudini spirituale. Eliberându-ne de una și apropiindu-ne de cealaltă, putem merge mai departe spre Golgota și Înviere. Așa devenim ucenici ai Domnului. Astăzi și aici.

(Părintele profesor Ioan Moga este slujitor la Parohia „Sfântul Antonie” din Viena, Austria)