Stârniți și cuprinși de Entuziasm

Entuziasmul exemplar și desăvârșit este cel de la Cincizecime, acea părută „beție" cu „must" a Apostolilor (Faptele Apostolilor 2, 13). Mai înainte fusese stârnit la fel de intens, prevestitor, pe Muntele Tabor numai celor trei privilegiați: Petru, Iacov și Ioan. În ambele situații s-a petrecut o irumpere de energii necreate. La prima a fost în prim plan Hristos, la cea de mai târziu Mângâietorul trimis de El. Cu alte cuvinte, entuziasmul este o stare transfiguratoare, o stare de har revărsat, o stare specifică raiului sau momentelor de coborâre a acestuia pe pământ.

O regăsim ca pe o constantă a Bisericii, unde cu multă însu­flețire cântăm: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu..." (Tropar la praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului). În același sens, Olivier Clément vede cum în Biserică avem o „sărbătoare a Cincizecimii perpetue", care este Euharistia (Ex­periența rugăciunii în Biserica Ortodoxă, în vol. Viața din inima morții, Ed. Pandora, Târgoviște, 2001, p. 233).

Învierea și entuziasmul creștin

În situații de jertfă nu spunem că suntem entuziasmați. Ele ne îndurerează, chiar dacă adesea martirajul, îndeosebi cel al primelor veacuri creștine, a fost unul la care s-a purces cu un incredibil entuziasm. Răstignirea nu ne entuziasmează, Învierea - da. Ele se întâlnesc în lacrimi: unele ale suferinței, altele de bucurie. Entuziasmul este premergător și ulterior jertfei, cel dintâi venind din nădejdea în cel de-al doilea. Pornim la luptă entuziaști și, dacă biruim, ieșim din ea entuziasmați. Mai ales atunci când lupta are încărcătură spirituală. Jertfa este recuperatoare, entuziasmul apar­ți­ne unei stări deja recuperate, vine din constatarea unei biruințe sau din pregustarea ei anticipativă. Entuziasmul creștin este întemeiat pe Înviere. Fără Înviere, orice entuziasm ar fi neavenit. Viața debordând este propice entuziasmului. De aceea, el cere o mare însuflețire. Se vorbește despre entuziasmul tinereții. El există cu certitudine și vine dintr-o stare existențială care presupune o viață trepidantă, o gratuitate, o nădejde curajoasă, o capacitate mai mare de asumare de riscuri, o frumoasă „nebunie". Și reciproca este adevărată: entuziasmul păstrează spiritul tânăr!

Entuziasmul și frumusețea

Entuziasmul te cuprinde! Te cuprinde și te dez-lănțuie, te eliberează, te avântă. Suntem cu­prinși de entuziasm în preajma unor oameni care sunt „în Dumnezeu", ai lui Dumnezeu. Căci entuziasmul este molipsitor. Este stârnit și stârnește mai departe! Când pleci de la un părinte îmbunătățit, pleci cuprins de entuziasm. Mai general, entuziasmul te poate cuprinde la apropierea de un om în structura lui frumos. Inclusiv și mai ales de o femeie simplu și pur frumoasă. Deoarece, cu sau fără conștiința faptului, ea pare a fi purtătoarea unui mesaj de chemare dintr-o lume a Frumuseții mântuitoare. Din același motiv, un entuziasm spontan se impune la întâlnirea cu un copil, atunci când el nu-și trădează copilăria.

Entuziasmul este stârnit de Frumusețe! Ea te poate purta, de aici și de acum, în sfere mai înalte, de o materialitate sub­țiată, lămurită și luminoasă, spiritualizată. Cum constată tot mai explicit teologii, „frumusețea este criteriul cel mai profund al adevărului" (părintele Boris Bobrinskoy pe urmele lui Pavel Florenski și Serghei Averințev - Sfântul Duh în Biserică, studiu inclus în vol. Împăr­tășirea Sfântului Duh, Ed. IBMBOR, Bucu­rești, 1999, p. 403). Părintele Boris observă cu bun temei cum bucuria și frumu­sețea sunt capitole aproape neglijate în manualele de dogmatică, în ciuda importanței lor. Fără ca el să le acorde, totuși, mai mult spațiu. Probabil și pentru că tocmai ce este mai simplu și mai evident este mai greu de explicat și de teoretizat... Devine axiomatic!

Adevărul, iubirea și entuziasmul

Cum bine observă și părintele Michel Evdokimov, „Frumusețea Liturghiei este un argument mai convingător decât dogmele, căci ele exprimă o experiență, relația dintre vizibil și invizibil în taina sacramentală a unității lor" (Ouvrir son cœur, Ed. Desclée de Brouwer, Paris, 2004, p. 144). Iată și alte câteva excepționale și esen­țiale formulări ale părintelui Michel Evdokimov în acest sens: „Dumnezeu este izvorul frumu­seții. El este frumusețea supremă"; „Frumusețea este un act de iubire"; „Frumosul este chiar strălucirea adevărului" (p. 142). Dacă iubirea și adevărul sunt implicate, suntem deja într-o deplinătate. Totodată, acestea ne pot ajuta și la detectarea răului și îndepărtarea de el: „Răul este ceea ce este neconform cu fru­musețea-adevăr, precum și cu frumusețea-iubire. Or, chiar dacă frumusețea-adevăr este silită să se pună în umbră, ea lasă în suflet o nostalgie după o altă lume, mai frumoasă, ideală" (p. 146). O nostalgie... Una dinamică, una care îndeamnă și cheamă...

Liturghia, sursă de entuziasm

În general, spunem că suntem entuziasmați după tot felul de lucrări și de lucruri excepțional făcute, care, pe lângă străduința făptuitorului, par să se datoreze și unui adaos substanțial de participare divină. Arta împlinită, îndeosebi, ne dă acest sentiment, deoarece acolo adierea Duhului pare mai evidentă. Cum remarcă același Michel Evdokimov, „arta este o «revelație». Ea aduce la lumina zilei o realitate până acum necunoscută" (Ouvrir son cœur, p. 143). Or, noi avem în Biserică această artă a artelor pe care o reprezintă cultul liturgic. O spune tot aici Michel Evdokimov, dar o afirmase cu mult mai înainte și părintele Pavel Florenski, care vedea în desfășurarea liturgică o sinteză a artelor (La liturgie comme synthèse des arts, în vol. La perspective inversée suivi de L'Iconostase, Ed. L'Age de l'Homme, Lausanne, 1992, pp. 54-62).

Entuziasmul născut din vers

Entuziasmul este cu necesitate încercat la întâlnirea cu Poesia mare. Socrate a formulat limpede acest lucru, anume că inspirația poeților este o formă de entuziasm. Cu temei lărgind puțin, am putea formula că cea care declanșează entuziasm este starea poetică, cea proprie oricărei creații majore, inclusiv Creației lui Dumnezeu, în care Cuvântul a avut un rol decisiv.

Entuziasmul presupune exaltare și jubilație. Este fața dinamică a contemplării, a extazului. Entuziasmul presupune irumpere de sine nu numai spirituală, ci și trupească. Spre deosebire de extaz, care te fixează în bună contemplare (theoria), entuziasmul stârnește la lucrare. Extazul și entuziasmul se înlănțuie și prin ritmarea lor se poate parcurge drumul ajungerii la asemănare. Entuziasmul te pornește întru bună lucrare, pentru ca aceasta, la rândul ei, să te poarte la contemplare. După cum și dintr-o contemplare nu se poate ieși decât entuziasmat.

Cel dintâi cuprins de o stare de entuziasm pare a fi fost Însuși Dumnezeu în urma Creației, a propriei lucrări, când a constatat că toate cele pe care le făcuse cu Cuvântul erau bune și frumoase. Atât de bune și atât de frumoase!, am spune noi. Dar se naște spontan o întrebare: oare putem spune cu îndreptățire în vreo situație despre Dumnezeu că este entuziasmat? Dacă etimologia este limpede (grecescul ἐνθουσιασμός = ἐν + θεός + οὐσία), atunci putem spune că Dumnezeu este în Dumnezeu, că este inspirat sau locuit de Sine? De ce nu? Sau mai degrabă am putea spune că Entuziasm este un alt nume din cele multe ale lui Dumnezeu? Probabil că ambele direcții au un temei.

Entuziasmul întâlnirii cu Hristos

Deși cuvântul entuziasm, ca atare, nu există în Biblie, multe sunt în istoria mântuirii evenimentele și momentele care au stârnit entuziasm participanților la ele și ni-l stârnesc în continuare și nouă, în veac. Sfânta Scriptură este un izvor abundent al entuziasmărilor noastre. Să ne oprim acum la numai două exemple (convenabile!). Primul, din Vechiul Testament. Absolut și cu totul cuceritor este entuziasmul iubiților din Cântarea Cântărilor, căutându-se, chemându-se, aștep­tându-se, privindu-se, descoperindu-se, trăindu-și iubirea în tot firescul ei. Iubirea adevărată nu poate fi decât entuziastă! Al doilea, din Noul Testament. Pe drumul către Emaus, Luca și Cleopa simțeau cum inimile le săltau și ardeau în ei, iar ajunși acolo, la frângerea pâinii, ochii minții li s-au deschis (cf. Luca 24, 13-35). Inima (aprinsă!) a premers minții (luminată!) întru sesizare, dar entuziasmul le unește într-un elan vital unificator, dătător de curaj existențial. Întâlnirea de profundis cu Mirele Hristos entuziasmează! Și de aici se vede că entuziasmul ține de apofatic, se naște la apropierea de o taină. O taină care se lasă întrevăzută, care se dezvăluie în parte, păstrându-și totodată caracterul și farmecul și atracția de taină. Asta vrea să spună că entuziasmul vine (și) pe urma unei întâlniri revelatoare. O bună urare de sine este cea care cere: „Să nu ne pierdem entuziasmul!"