Suferinţa, semn al alegerii dumnezeieşti

Întreaga spiritualitate ortodoxă ne învaţă că purtarea necazurilor cu răbdare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu este o cale privilegiată, aleasă, de dobândire a mântuirii, pe care nu o străbat până la capăt şi cu real folos decât puţini, după cum şi necazurile constituie calea cea mai scurtă, mântuirea prescurtată. Aceasta este calea pe care au străbătut-o drepţii Vechiului Testament, Iov constituind exemplul cel mai convingător, Apostolii, martirii, mucenicii, mărturisitorii, sfinţii credinţei creştine. Purtarea necazurilor constituie urmarea lui Hristos, căutarea sfinţeniei.

Pătimirile reprezintă calea cea strâmtă şi anevoioasă, dar mult mai scurtă, prin care omul îşi poate dobândi mântuirea sufletului, "drumul prin suferinţă cu Hristos, la învierea cu Acesta". De cele mai multe ori, omul este tentat să îşi trăiască viaţa din plin, prin toţi porii fiinţei sale, să se înfrupte din belşug din cât mai multe din plăcerile pe care i le poate oferi viaţa şi lumea prezentă şi, de multe ori, chipurile în care înţelege să o facă nu sunt dintre cele mai virtuoase. Multe dintre plăcerile oferite de lume şi de trup poartă în ele otrava păcatului, din care omul gustă tot mai mult şi tot mai des, proporţional cu mulţimea păcatelor sale.

Plăcerea trupului, ignorarea sufletului

Vorbind despre păcate şi încercări, despre păcate şi virtuţi, Părinţii duhovniceşti ai spiritualităţii răsăritene învaţă că atât păcatul, cât şi virtutea poartă în ele un amestec proporţional de durere şi de plăcere. Iar aceasta este o urmare a păcatului strămoşesc, care a introdus în viaţa omului căzut cercul vicios, alternanţa dintre plăcerea mult căutată şi durerea aflată.

Astfel, plăcerea iluzorie şi până la urmă dulceaţa amară a păcatului, impregnată de "acul" mustrărilor de conştiinţă, se dobândeşte prin lacrimi nevăzute şi suspinuri mute ale sufletului. Cel mai adesea, ceea ce procură plăcere trupului se obţine prin ignorarea, până la tăgăduire, a sufletului. Prilejurile de satisfacere a dorinţelor trupului sunt, de multe ori, prin lipsa de cumpătare şi, din cauza exacerbării lor, ocazii de suferinţă pentru trup. În mod similar, adevăratele bucurii înalte şi curate ale sufletului se dobândesc prin aspre nevoinţe trupeşti, prin osteneala şi asceza sa, întrucât potrivit Sfinţilor Părinţi, după căderea în păcat, în viaţa omului s-a instalat o "lege a trupului" şi o "lege a duhului", care se află într-o luptă reală, căutând fiecare dintre ele să şi-o supună pe cealaltă, chiar şi cu preţul afectării unităţii de fiinţă din construcţia umană.

În ispite se verifică "aplecarea sufletului"

Viaţa adevăratului creştin este una încercată, probată prin numeroase şi tot mai puternice dificultăţi. Primirea şi depăşirea acestora constituie o dovadă a ataşamentului sufletului faţă de Dumnezeu, de la Care îi vin acestuia mângâierea, alinarea şi răsplata, sau dimpotrivă, faţă de plăcerile iluzorii ale lumii şi vieţii prezente. Vorbind despre "focul ispitelor" ca despre o formă de retragere povăţuitoare a harului, a ajutorului dumnezeiesc, Cuviosul Nichita Stithatul apreciază că, prin intermediul acestora, Dumnezeu verifică "aplecarea sufletului", în sensul că observă astfel "cui se dăruieşte el mai mult; Lui, Făcătorului şi Binefăcătorului lui, sau simţirii lumii şi lunecuşului în plăceri?" Şi, în funcţie de alegerea făcută de om, Dumnezeu "sau le dă har îndoit celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuieşte cu aceste ispitiri şi necazuri pe cei lipsiţi de lucruri, până ce vor câştiga neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice şi vor spăla prin lacrimi amărăciunea de pe urma plăcerilor venite de la ele".

Drama omului este aceea că el se simte prea legat şi ancorat în viaţa prezentă şi se raportează aproape exclusiv la realităţile ei, trecând cu vederea faptul că ea este doar un fragment din existenţa lui şi că partea cea mai mare a ei o reprezintă viaţa veşnică. Şi, din cauza acestei ignoranţe, consideră capitale experienţele vieţii prezente, dând valoare absolută momentelor de bucurie prezentă şi considerând că, astfel, a descoperit adevărata fericire, după cum orice experienţă negativă sau tristă o consideră un real blestem, o condamnare.

Ceea ce trebuie însă să facă omul este să-şi alcătuiască şi să respecte o ierarhie morală autentică. În locul bunurilor materiale şi trecătoare, să le aşeze pe cele duhovniceşti şi veşnice, pe care, după cuvântul Mântuitorului Hristos, nu i le poate strica sau fura nici molia, nici rugina şi nici hoţii (Matei 6, 19), iar viaţa prezentă să nu o trăiască din perspectiva "clipei", pe care caută să o dilate, pentru a o umple cu cât mai multe pofte şi plăceri, ci din perspectiva veşniciei. Multe din greşelile şi păcatele pe care le săvârşeşte omul, izvoare ale suferinţelor şi bolilor de mai târziu, au drept cauză puţina meditaţie a lui asupra veşniciei şi a ceea ce va trăi el în ea.

Omul vrea să trăiască din plin viaţa aceasta, parcă într-o negare totală a celei viitoare, iar modul în care înţelege cel mai adesea să o facă - păcătos sau pătimaş - îl face să descopere mai târziu că şi-a risipit-o, a uzurpat-o şi a pierdut-o, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ajunge şi el să constate iluzia şi minciuna păcatului. Acesta i-a promis că îi va oferi totul, dar, după satisfacerea lui, sufletul descoperă minciuna acestuia, ajungând să trăiască sentimentul eşecului şi al vidului spiritual ca unul ce s-a lansat, s-a preocupat şi s-a agitat spre săvârşirea lui, iar după apunerea acestuia, a rămas cu un gust amar şi un sentiment al zădărniciei, datorat discrepanţei dintre ceea ce sperase să dobândească şi ceea ce a obţinut în fapt. Trăind în acest registru sărac al plăcerilor trupeşti, cu ignorarea celor înalte şi superioare, omul îşi risipeşte şi epuizează viaţa prezentă şi, dacă până la sfârşitul ei nu se întoarce şi nu se căieşte, şi-o pierde şi pe cea viitoare.

Nu tot ce e bun pentru viaţa de aici are valoare în eternitate

În realitate, atitudinea omului ar trebui să fie exact cea contrară. Trăind din perspectiva dobândirii vieţii viitoare, ostenindu-se şi nevoindu-se să împlinească exigenţele morale, ceea ce i-ar oferi o veşnicie fericită, va descoperi efemeritatea şi lipsa de reală consistenţă a plăcerilor şi bucuriilor trecătoare şi va căuta să le cultive pe cele spirituale. Dacă în primul caz omul îşi pregăteşte, chiar fără să realizeze acest lucru, şi trăieşte în iad, înainte de a-l descoperi pe cel autentic, în cea de-a doua situaţie, sufletul trăieşte încă de aici şi de acum, ca nişte străfulgerări sau anticipări, ca pe nişte preînchipuiri ale celor ce vor să fie, bucuriile viitoare. Ceea ce i se pare omului a fi bine aici, pentru această viaţă, nu trebuie în mod obligatoriu să fie bun şi din perspectiva vieţii veşnice, după cum, în mod contrar, lucrurile pe care omul nu le preţuieşte şi nu le cultivă, neconsiderându-le a fi de valoare, i-ar putea oferi bucurii nepieritoare dacă le-ar cultiva. Adesea, bucuriile prezente, dacă nu sunt trăite curat şi înalt, se transformă în surse ale încercărilor şi necazurilor viitoare, după cum şi pătimirile sau suferinţele actuale, dacă sunt trăite duhovniceşte, cu mulţumire, răbdare, demnitate şi nobleţe sufletească, vor deveni izvoare inepuizabile de bucurie înaltă şi curată, spre fericirea veşnică. Sfântul Isaac Sirul, cel care a prezentat cum nimeni altul nu a reuşit să o facă în spiritualitatea creştină rostul nevoinţelor în urcuşul duhovnicesc şi în lucrarea de dobândire a desăvârşirii, vorbeşte despre toate aceste încercări ca fiind "toiagul ispitelor" sau "toiagul Judecătorului" şi învaţă că acestea constituie calea cea mai scurtă şi sigură de apropiere de Dumnezeu. Lipsa lor deplină din viaţa omului îl face pe om să se asemene cu "o comoară nepăzită şi cu un luptător dezarmat şi cu o corabie lipsită de vâslele ei şi cu un rai al cărui izvor de apă a secat", odată ce, dincolo de a fi căi de slăbire şi de şubrezire a lucrărilor trupului, ele sunt mijloace de exersare spirituală şi de biruinţă în plan duhovnicesc. În fond, aceasta este semnificaţia fundamentală pe care le-o dă lor credinţa ortodoxă - de mijloace eficiente şi cale scurtă sau concentrată de îndreptare a vieţii, de ştergere a păcatelor şi de eliberare din robia lor, atunci când acestea au caracterizat viaţa omului, până la experierea lor, sau de însutită şi înmiită răsplată din partea lui Dumnezeu, atunci când cel încercat este un aspru nevoitor, deprins şi încercat în lupta împotriva răului şi a păcatelor.

Elementul fundamental pe care îl aduce creştinismul în abordarea acestei probleme de importanţă capitală, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru cea viitoare, îl constituie valorificarea şi valorizarea lor, extragerea sau exploatarea semnificaţiilor pozitive şi mântuitoare ale lor.