Tainica înțelepciune nebănuită a copiilor (II)

Cu gândul la ceea ce spune și Dostoievski - că „în realitate ei înțeleg totul, că oamenii mari nici nu bănuiesc că până și în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o maximă importanță” (F.-M. Dostoievski, Idiotul, vol. I, Ed. Adevărul Holding, București, 2009, pp. 87-88) -, credem că orice părinte credincios, din Biserică, are experiența dialogului despre Dumnezeu inițiat mai ales de copilul său, și poate confirma pe deplin rândurile citate mai sus.

Câte ceva de la părinți și copii pe care îi cunosc personal am avut ocazia să culeg și eu. De pildă, un băiețel, Gabriel B., undeva până în vârsta de șase ani, își întreba părintele matern: „Mama, unde eram eu până să mă nasc?”, tot el fiind și autorul răspunsului: „Aaa, știu. Eram în gândul lui Dumnezeu!” Întrebarea este bună. Răspunsul este dogmatic, teologic și confirmă ceea ce scrie și Nichifor Crainic în lucrarea sa Copilărie și sfințenie: „Copilul e o ființă metafizică prin setea de răspunsuri absolute a spiritului său […]. Întrebările acestea atât de timpurii, atât de precoce și anterioare oricăror preocupări de ordin practic alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se exprimă năzuința instinctivă de a identifica lumea în care a venit în proporțiile ei juste și de a o depăși prin aderența la divin”.

Același copil citat mai sus - născut și crescut în diaspora ortodoxă română -, într-o convorbire telefonică cu mama lui venită singură în țară pentru mai multe zile, plin de dor, se străduia să-și dimensioneze iubirea pentru părintele lui astfel: „Mami, mami, te iubesc, te iubesc... până la Hristos!” Și, tot despre el, mai spunem că întâiul nume pe care îl caligrafia în literă de abecedar pe pomelnicul de la Sfânta Liturghie era „Dumnezeu”. O altă copilă, Aria S., mi-a mai reținut atenția odată, într-un cimitir, la mormântul bunicului ei, când, la fel, vrând să exprime măsura iubirii sale într-un chip sincer și original, plină de zâmbet și inocență, i-a spus cântărețului „te iubesc cât un porc”, iar preotului, „te iubesc cât o vacă”.

În continuare, dacă îmi este îngăduit, aș vrea să nu las necunoscut un lucru memorabil, o atitudine cu totul profundă, ceva care rar îți este dat să vezi, să simți. Prezent la înmormântarea unei mame care avea trei copii și pe cel de-al patrulea în pântece, nenăscut, am apreciat enorm înțelepciunea tatălui copiilor care, în ciuda „sfaturilor” rudeniilor și a atmosferei specifice, nu și-a ferit artificial copiii de confruntarea cu realitatea plecării din această lume, ci, cu demnitate creștină, rugăciune și nădejde puternică, i-a ținut aproape de sicriul în care era trupul mamei lor. Dacă cei doi mai măricuți, în chip firesc, erau mai triști și suspinau discret, Anastasia J., de numai patru ani, parcă susținută de însuși prenumele ei, din brațele tatălui, pe marginea mormântului adânc, își privea mama liniștită, cu cei mai înțelegători ochi sufletești cu care poate pricepe omul taina trecerii din această lume.

Cu siguranță, părinții credincioși transmit în zestrea lor către copii și o mângâiere extraordinară pentru parcursul vieții: anume, credința că niciodată nu vor ajunge orfani, atâta vreme cât Îl cunosc pe Dumnezeu ca Părinte veșnic. Prin credința în El și în Împărăția Sa cerească, îi vor simți vii pe părinții trupești care nu vor trece în „lumea de dincolo”, ci în lumea din adâncul inimilor copiilor lor credincioși. O înrudire cu acest adevăr, un copil de 11 ani o exprimă astfel: „Diferența între tatăl meu și Tatăl Dumnezeu este că Tatăl Dumnezeu a rămas cu mine” (Ioana Mitrea).

Această nădejde și roadele moștenirii credinței de către copil sunt arătate, cu convingere, de către Părintele Patriarh Daniel prin următoarele cuvinte: „Nimic nu este mai de preț, nici o investiție nu este mai mare în lumea aceasta decât educația creștină, pentru că formăm prin educație creștină nu numai cetățeni ai patriei românești, ai României, ci și cetățeni ai Raiului, copiii crescuți în credință de părinții lor care au păstrat credința. Când vor trece din lumea aceasta în cealaltă vor fi fericiți, pentru că, dacă L-au iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta, Îl vor iubi în veșnicie. De aceea, investiția cea mai mare este creșterea copiilor în credință. Cea mai mare bogăție este legătura omului cu Dumnezeu Cel nemuritor, Cel milostiv, Cel iertător, Cel dătător de viață. Educația creștină este investiție pe termen lung și pe termen etern sau veșnic. Felicităm pe părinții care cresc copii în așa fel încât să aibă cine să-i pomenească mai târziu, să se roage pentru ei” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt de învățătură rostit la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, Mănăstirea Caraiman, 14 septembrie 2011).

Adormirea în Domnul și viața veșnică

În final vom reda câteva slove culese din gândurile şi inimile copiilor despre realitatea trecerii la Domnul şi viaţa veşnică: „Iisus zicea că El e ușa, că prin El ajungem să înțelegem că mai e o încăpere în afara încăperii din lumea noastră” (Paul Păun, 12 ani); „Raiul are două etaje, jos stau sufletele frumoase și curate, iar deasupra stă Dumnezeu așa cum stă și soarele deasupra florilor” (Ruxandra Mocean, 15 ani); „Dumnezeu ne-a creat din nimic, iar după ce am terminat ­de trăit, nu mai vrea să ne aducă înapoi la nimic, pentru că ne-a pictat aşa de frumos, că nu-L mai lasă inima să ne şteargă” (Paul Păun, 12 ani); „Inima bate, bate, până se stinge, că inima e ca lumânarea și dacă tu crezi în Dumnezeu, El ți-o aprinde din nou în cer” (Claudia Draghia, 9 ani); „Timpul ­nu este o înaintare spre moarte şi gata! E o îna­intare spre Dumnezeu, adică spre viaţă, dacă asta cauţi” (Simona Pandele, 15 ani); „Nu moare moartea aici pe pământ; moartea moare, pentru fiecare dintre noi, când descoperim raiul” (Cătălina Panicu, 14 ani); „Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei” (Sabina Dallu, 12 ani); „Cei care merg la biserică și aprind o lumânare, pentru cineva din familie, care nu mai este pe pământ, fac un lucru foarte normal, că este ca și cum ar suna pe cineva drag, care este departe” (Adrian Ioniță, 10 ani).