Un ascet pe tronul imperial

Viața în lumea cotidiană pare a fi, pentru mulți creștini, incompatibilă cu existența duhovnicească. Un serviciu dificil, o viață de familie încărcată cu multe responsa­bilități și griji, o permanentă pendulare între liniștea și pacea Sfintei Liturghii și a rugăciunii personale și tumultul activită­ților care ne încarcă nervos, ne supralicitează intelectual sau, pur și simplu, ne obosesc inutil. De multe ori, creștinii care au progresat spiritual se simt nelalocul lor în mijlocul acestei lumi, însă răspunsul la această „stânjeneală” sufletească nu ­este abandonul, renunțarea, ci complementaritatea pe care trebuie să o identificăm între elementele vieții duhovnicești și responsabilitățile acestei lumi. Mântuitorul ne oferă o poruncă esențială din acest punct de vedere: „Pe acestea trebuie să le faceți, iar pe celelalte să nu le lăsați” (cf. Matei 23, 23). După acest îndemn s-a călăuzit și unul dintre cei mai surprinzători oameni care au ocupat vreodată tronul Imperiului Bizantin: Nichifor al II-lea Focas.

Născut într-o familie de înalt rang nobiliar, Nichifor al II-lea Focas s-a dedicat, încă din tinerețe, unei strălucite cariere militare, devenind unul dintre marii generali ai armatei imperiale într-o perioadă de răscruce pentru politica și societatea bizantină a vremii. Din punct de vedere familial, viața nu a fost blândă cu el. După moartea soției sale, și-a pierdut și unicul copil, un fiu care promitea mult și părea să fi moștenit curajul și noblețea caracterului părintelui său. Însă, așa cum se întâmplă cu oamenii bineplăcuți lui Dumnezeu, atunci când un drum al vieții lor se închide abrupt, un altul se deschide. Vigoarea și priceperea lui Nichifor au fost așezate mai profund pe drumul Bisericii, al ascezei creștine care nu cunoaște sfârșit, nici împlinire decât în gustarea și simțirea harului dumnezeiesc. Povățuit de marele Atanasie Athonitul, Nichifor al II-lea a început să ducă o viață ascetică severă, fără a-și neglija îndatoririle de comandant sau pe cele de om de curte. Desigur, în mijlocul ostașilor, la fel ca și în mijlocul tumultului curții imperiale, acest bărbat duhovnicesc se ferea de orice exces, de orice act păcătos care ar fi putut aduce impietate lui Dumnezeu. Însă, noaptea, sau atunci când avea un răgaz de odihnă, renunța la hainele sale scumpe și la mesele îmbelșu­gate, se îmbrăca în haina aspră de păr a monahilor și se ruga cu lacrimi. A fost cel dintâi mare ctitor de mănăstire în muntele Athos, punând bazele Marii Lavre, împreună cu duhovnicul său, Sfântul Atanasie Athonitul. Atanasie și-ar fi dorit să-l convingă să îmbrace haina monahală, iar Nichifor era gata să o facă, până când a fost cucerit de frumusețea împărătesei Teofano, văduva împăratului bizantin Roman al II-lea (959-963).

Moartea tragică a împăratului

După căsătoria sa cu Teofano și accederea pe tronul imperial în anul 963, Nichifor al II-lea Focas a continuat să ducă o viață ascetică în mijlocul lumii. După șase ani, Teofano, o ­împărăteasă frumoasă fizic, dar cu un caracter respingător, a complotat împotriva vieții sale, cu ajutorul unui alt mare ­general bizantin, dar căruia îi lipsea integritatea lui Nichifor, și anume Ioan Tzimiskes (969-976). Asasinii s-au strecurat în camera imperială noaptea și, la început, au fost contrariați de faptul că nimeni nu este în pat. S-au speriat crezând că au fost descoperiți, dar unul dintre ei l-a observat pe Nichifor dormind pe o lespede într-un colț, îmbrăcat în haina sa de păr. Atunci, l-au străpuns cu săbiile, ucigându-l. Astfel și-a sfârșit viața acest împărat bizantin care a trăit cum puțini monahi s-au învrednicit să trăiască...

Concluzia care se desprinde din viața lui Nichifor al II-lea Focas este că, oriunde am fi, orice am avea de făcut, nimic nu ne poate împiedica să ducem o viață bineplăcută lui Dumnezeu. Cei care consideră că viața în mijlocul lumii nu le oferă prilejul progresului spiritual se află într-o mare eroare. Nichifor al II-lea Focas era împărat. Există oare vreo funcție mai ­înaltă și mai încărcată de responsabilitate decât aceasta? Și totuși, nimic nu l-a oprit de la a duce o viață ascetică în mijlocul lumii. Să luăm aminte, ­totodată, și la acest sfat extraordinar al Sfântului Ioan Gură de Aur, care face referire la situația dreptului Lot, care ­trăia în mijlocul orașelor Sodoma și Gomora: „După cum ­pustia nu-i poate fi de nici un folos celui nepăsător și leneș, că nu locul te face virtuos, ci voința și purtările, tot așa nici orașul nu-l poate vătăma pe cel veghetor și treaz la minte. De asta aș vrea ca așa cum a fost fericitul acesta în mijlocul sodomiților să fie și cei virtuoși în mijlocul orașelor, mai ales ca să-i îndrepte pe mulți pe calea virtuții, fiind ca un aluat între ceilalți” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia a XLIII-a la Facere”, I, în: Scrieri II. Omilii la Facere (II), p. 106).